De ce nu sărbătoresc maghiarii din România Centenarul Marii Uniri

Participarea prim-ministrului Viktor Orban al Ungariei la Universitatea de Vară ungurească de la Băile Țușnad a reaprins spiritele între români și unguri, tocmai în an centenar. Mulți români critică faptul că maghiarii din România, cetățeni români, nu se bucură de realizarea Unirii Transilvaniei cu Regatul României, acum un secol, la finele Primului Război Mondial.

O explicație pentru această lipsă de entuziasm a venit chiar din gura prim-ministrului maghiar, care a spus textual că pentru ei, ungurii, centenarul nu e un motiv festiv, chiar din contră, e o tragedie. Și dacă ar fi să ne punem în postura ungurilor, nici n-ar avea de ce să fie. Pentru că au fost de partea învinșilor în Primul Război Mondial, au pierdut două treimi din teritoriu și jumătate din populație, pe când noi am câștigat cam tot ce se putea câștiga de pe urma războiului. Am avut noroc chior, iar ei ghinion după ghinion. Poate doar polonezii au câștigat mai mult decât noi, căci ei și-au redobândit și independența și o suprafață a statului semnificativ superioară ultimului stat polon.

Așadar, motivele pentru care maghiarii din România nu consideră Centenarul un moment festiv sunt diverse și țin de memoria istorică, de problemele politice și economice curente, dar și de influența politică a actualului guvern de la Budapesta, care urmărește activ separarea și izolarea comunităților maghiare din România. În același timp, cabinetul Orban are grijă să conecteze comunitățile respective economic și cultural, prin mass-media de limbă maghiară și chiar prin proiecte de infrastructură de Ungaria.

Viktor Orban, în fața unei hărți a Ungariei Mari. Fotografie via contul de Facebook al lui Viktor Orban

Istoric, ungurii nu au cum să facă un moment festiv de pe urma pierderii Transilvaniei și Banatului, pe care istoriografia maghiară le consideră leagăne istorice ale națiunii. Națiunea ungară, care cu doar două decenii înainte de 1918 celebra un mileniu de la fondare, își vedea teritoriul pe care l-a dominat într-un fel sau altul de secole ciopârțit de națiunile învingătoare, cu pierderi tragice de populație în noile state succesoare. Pentru ei, lumea ungurească de după 1918 arăta cam cum arăta lumea românească de dinaintea aceluiași an. O națiune divizată între granițele a patru țări. Așadar, nu e nicio surpriză că ungurii nu se bucură prea tare pentru propria tragedie istorică.

Importanța maghiarimii din noile state succesoare, fie că vorbim de România sau Polonia ori Cehoslovacia, a fost profund diminuată de-a lungul deceniilor. Din națiune dominantă, care deținea toată puterea politică și mare parte din puterea economică, având frâiele unui stat puternic în mână, maghiarimea din Ardeal ajunge să fie doar o minoritate fără relevanță prea mare în România întregită, ale cărei drepturi erau deseori încălcate, și ale cărei orașe încep să fie rapid românizate. Este, din nou, un revers al medaliei. În decursul a câțiva ani, ungurii au devenit dominați din dominanți, slabi când înainte erau puternici, din ce în ce mai puțin relevanți acolo unde erau singurii cu putere de decizie. Ai putea să le ceri să se bucure pentru o asemenea tragedie?

Chiar dacă maghiarii și-au menținut, uneori cu greu, autonomia culturală și au continuat să contribuie la cultura din Transilvania, nu au mai avut niciodată importanța și influența pe care au avut-o înainte de război pentru aproape un mileniu. Autoritățile române au început valuri consecutive de românizare a marilor orașe, maghiarii fiind izolați în propriile comunități rurale și semi-urbane. Marile centre de cultură și educație, precum universitățile exclusiv de limbă maghiară au fost comasate cu echivalentele românești (ex. Universitatea Babes-Bolyai), limitând rolul acestora ca centre de socializare și reproducere a culturii maghiare, a naționalismului maghiar.

Universitățile au fost mereu incubatoare de elite locale, locuri unde proliferează narațiunile istorice și proiectele naționale. Inexistența unor universități publice exclusiv maghiare reduce șansele construirii unei elite intelectuale locale care să devină vector de mobilizare etnică sau naționalistă, mai ales când apartenența la Uniunea Europeană reduce atât de mult limitările și costurile mutării în Ungaria.

Pe lângă acestea, contextul actual al relațiilor dintre România și Ungaria afectează și situația din Ținutul Secuiesc. Ungurii din Secuime sunt singura comunitate etnică care nu își poate arbora simbolurile identității etnice alături de drapelul național, asta chiar prin hotărâri ale instanțelor judecătorești. În condițiile în care cehii și sârbii din Banat, lipovenii din Moldova și Dobrogea sau sașii din Transilvania nu au opreliști în a-și etala propriile însemne identitare. Desigur, celelalte minorități nu sunt atât de mari, deci relevanța lor politică e redusă. Asta nu se poate spune despre maghiari, care sunt încă relevanți politic, atât intern, cât și internațional, iar maghiarofobia românilor este încă mult prea frecventă. Să te bucuri că ești de un secol în România când nu-ți poți exprima identitatea etnică?

Așadar, e cam meschin să ne așteptăm de la comunitatea maghiară din România să se bucure că au fost separați de Ungaria, mai ales că statutul de minoritate în România nu le-a adus cele mai bune beneficii de dezvoltare. Desigur, asta nu trebuie să justifice în niciun fel mesaje secesioniste sau șoviniste din partea unora sau altora, ci ar trebui mai degrabă să ne facă să înțelegem și perspectiva celorlalți.

Totodată, nu înseamnă că românii nu trebuie să se bucure de marea realizare istorică săvârșită acum un secol, căci este una dintre cele mai remarcabile reușite istorice ale națiunii noastre. Trebuie, însă, să încercăm să urmăm, la un secol după, spiritul Declarației de la Alba Iulia, care promova o viziune inclusivă pentru toate popoarele conlocuitoare din Transilvania.

Maghiarii din Transilvania nu or fi vorbitori de română, nu împart aceeași cultură, dar cu siguranță sunt români la nivel civic, iar mulți dintre ei împărtășesc multe din valorile pe care le au și ceilalți români din Transilvania sau vechiul regat.