De ce nu pot să trec peste obsesia cu foștii iubiți

Am multe prietene care sunt panicate că nu s-au căsătorit încă. Par să-și canalizeze toată anxietatea existențială pentru scopul ăsta, pentru că e mai ușor să ai un recipient în care să-și verși anxietatea decât s-o lași să zburde liberă. Se gândesc că dacă o să plaseze bucățica aia de puzzle în locul potrivit, viața o să fie perfectă pe toate celelalte planuri ale vieții.

Comediile romantice se încheie adesea cu câte o nuntă. Dar ce se întâmplă după? Ce faci după ce ți-ai atins scopul? Nu te apucă din nou anxietatea existențială?

Cred că velocitatea urmăririi e o stare care dă dependență. Tocmai de asta ne e atât de greu să trecem peste persoanele care ne-au respins sau care ni se pare nouă că ne-au respins. Când suntem respinși chiar înainte să atingem obiectul dragostei – sau când suntem încă în starea de îndrăgostire când nu ne așteptăm la nimic rău – vrem cu îndârjire să revenim la persoana respectivă. Poate că nici nu ne e dor de ea, ci de sentimentul pe care ni-l dădea.

Acum două zile l-am văzut pe vecinul meu sexi, Edward, cum se săruta cu o femeie lângă mașina ei. Edward e un tip super mișto – bronzat și arătos. Se zvonește că singura mobilă din garsoniera lui e un pat imens. Nu l-am văzut niciodată fără vreo placă la el – de skate sau de surf. Îl doresc rău pe Edward. Dar cel mai mult cred că îmi doresc să fiu Edward.

Era duminică dimineață, atmosfera era foarte post-coitală și știam că femeia asta nu era iubita lui. Știam asta pentru că Edward nu e genul care să aibă prietenă. În plus, am văzut multe femei intrând și ieșind din apartamentul lui. Dar felul în care o ținea tandru de talie și electricitatea și saliva dintre ei făceau să pară că sunt făcuți unul pentru altul pentru totdeauna.

În cartea Evoluția Sexualității Umane, Donald Symons scrie așa: „Partenerul care investește emoțional mai puțin într-o relație controlează relația. " Femeia avea bra țele strâns înfășurate în jurul lui Edward. Am observat că strânsoarea ei era un pic mai puternică decât cea a lui Edward. Am mai observat și că el s-a oprit primul din sărut. Când ea a intrat în mașină, s-a uitat în spate să vadă dacă el se mai uita încă la ea. Bineînțeles, el nu se mai uita.

După ce am asistat la sărutul ăsta post-coital, m-am prefăcut, toată săptămâna, că sunt femeia asta. Duminică noapte am simțit anxietatea așteptării unui telefon sau sms de la el. Luni, mi-am imaginat-o plină de speranță că va primi un mesaj ; marți i-a crescut nerăbdarea și și-a verificat telefonul toată ziua. Miercuri a adus-o cu picioarele pe pământ – și-a dat seama că n-o să mai primească niciodată telefonul ăla și a apucat-o depresia. Am simțit-o cum se întreabă de ce oare el nu-și mai dorește încă o partidă din aia de sex care a dus la sărutul ăla ala de frumos și de romantic. Joia s-a simțit tristă și goală pe dinăuntru. Vineri și-a zis: Dă-l dracu '. E un dobitoc. Sâmbătă, a fost nostalgică pentru că trecuse fix o săptămână de la partida de sex. Duminică și-a zis: „Ce căcat, îi dau eu mesaj. "

Habar nu am dacă asta a fost experiența ei. Nu i-am văzut pe niciunul dintre ei de o săptămână, așa că poate stau îmbrățișați în patul lui imens chiar acum. Poate că i-a dat mesaje în fiecare zi. Dar asta a fost povestea pe care am proiectat-o asupra lor, poate ca să-mi alin tristețea pe care am simțit-o pentru că momentul frumos de intimitate pe care l-au împărtășit n-a fost al meu.

De curând am făcut o listă cu toate persoanele pe care le-am sărutat. Cu majoritatea am făcut mai mult de atât: ne-am făcut și sex oral, ne-am fingeruit sau măcar ne-am tăvălit în lenjerie intimă. Dar am vrut să văd clar cu câți oameni m-am implicat din punct de vedere romantic. M-am uitat la oamenii de pe listă de care am fost cel mai obsedată. Am pus o steluță lângă ei. Apoi am analizat persoanele la care am tânjit mult la început, după care mi-am pierdut rapid interesul. Lângă numele lor am pus un punct. Apoi am analizat persoanele pe care le-am iubit, dar pentru care n-am suferit într-un mod dramatic sau poetic. Lângă numele lor am pus un X.

Primul lucru pe care l-am observat a fost că toți cei care primiseră steluța obsesiei avuseseră cu mine o idilă scurtă; ne futusem de maxim trei ori. Apoi am observat că cei care primiseră un punct – pe care mi se pusese pata și-mi trecuse repede – erau cei pe care îi admirasem de la distanță și de care nu eram sigură că simt ceva pentru mine. Imediat ce și-au arătat interesul față de mine sau ne-am combinat, mi-a scăzut mie interesul. Cea mai dubioasă parte a fost că niciunul dintre tipii cu care am fost într-o relație pe termen lung nu a primit steluța sau punctul. Toți au primit un X – pentru dragoste profundă, reală, dar fără fluturi în stomac.

Persoanele pe care le-am dorit cel mai mult sunt cele pe care n-am apucat să le cunosc, iar asta spune, probabil, multe despre capacitatea mea pentru intimitate. Nu vorbesc despre pierderea gradată a atracției. Mă refer la disiparea unei fantezii. Odată ce cineva devine real, e greu să-l folosești ca pe o evadare din realitate. Odată ce anxietatea motivată de dragoste s-a disipat, am rămas din nou cu anxietatea motivată de moarte, de viață și, cel mai nasol, de mine însămi.

Poetul Octavio Paz scrie așa: „Fiecare minut e lama de cuțit a separării: Cum să ne încredințăm viața unei lame de cuțit care s-ar putea să ne taie gâtul? Remediul e găsirea unui balsam care vindecă pentru totdeauna rana pe care ne-o adâncesc orele și minutele… Încă de la momentul nașterii, oamenii fug de ei înșiși. Unde se duc? Într-o căutare veșnică a sinelui… din care nu există ieșire? Ba da, există: în anumite momente, timpul se deschide un pic și ne permite să ne uităm pe partea cealaltă. Aceste momente sunt experiențe în care subiectul devine una cu obiectul, în care sunt eu cu tine, acum și pentru totdeauna, aici și acolo. "

Mi-ar plăcea la nebunie să trăiesc în momentul unui sărut de rămas bun, un sărut pasionat de după o noapte cu sex fierbinte, cu cineva pe care îl plac un pic mai mult decât mă place el. Nu vreau să știu că îmi place de tipul ăla mai mult decât mă place el pe mine. Nu vreau să simt durerea așteptării unui mesaj în timp ce trec zilele. Vreau să-mi simt dorința pentru el la nivel electric, s-o simt în sărutul ăla pentru totdeauna. Vreau ca totul să fie cuprins în acel sărut. Mi se pare nedrept că un astfel de sărut nu durează veșnic. Mi se pare nedrept că fantezia nu e realitate.

So Sad Today e o criză existențială nesfârșită, iar autoarea ei anonimă dorește să-și proiecteze regulat anxietățile și în VICE, în această rubrică.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Anterior: De ce nu reuşim să trecem peste obsesia cu foştii