E al naibii de cald, nu? Soarele puternic te face să transpiri prin toate orificiile ca o țâșnitoare, iar fața ta e ca o friptură bine făcută. Pe timpul unei veri, nu știu cum ar putea cineva să se concentreze la ceva suficient de mult ca să conteze, cu atât mai puțin o carte. Serios, totul depinde de ce anume citești. Unele cărți îți fac viața mai grea, dar altele te fac să te simți că merită să trăiești. Mai jos sunt trei pe care le-am descoperit vara asta, care m-au deconectat pentru o bucată de timp, dar, într-un fel, după ce terminam de citit, simțeam lumea din plin.

Se pare că sunt din ce în ce mai rare cărțile care au un efect atât de intens asupra ta încât estompează restul universului tău. Asta este exact ceea ce face cartea lui Lilly Hoang, A Bestiary, de la prima propoziție, în care cititorul este întâmpinat cu o voce atât de intimă, clară și lipsită de nonsens, încât te destinde total. Totuși, viața privată din carte este atât de zdruncinată de sinceritate încât după ce termini de citit nu o să vrei să treci mai departe.

La prima vedere construcția cărții este relativ simplă: sunt relatări, majoritatea povestite în fragmente și replici, ce se contopesc și construiesc o narațiune personală cu note de filozofie, eseu, liric, mărturisiri, anecdote, fapte și povești. Toate sunt țesute într-un volum de memorii ale unei tinere vietnameze care încearcă să înăbușe propriile dorințe și să se conformeze culturii riguroase tradiționale.

Lupta lui Hoang să facă pe plac familiei și soțului foarte strict, precum și moartea neașteptată a sorei sale din cauza dependenței este relatată cu un calm impresionant și fără pic de vanitate. Rar mai găsești o persoană dornică și capabilă să disece viața personală fără pic de ezitare și cu grație.

Practic, merită să zăbovești la fiecare pagină din cartea asta. „În timp ce căutam prin bijuteriile surorii mele", scrie într-o frază, „i-am dat mamei toate brățările cu jad și le-am aruncat pe cele false". Mai târziu în carte: „Nu există o variabilă pentru timp fizic" și mai apoi: „Când se dizolvă alteritatea?" Printre temele puternice despre sine, alții, dragoste, singurătate, frică și rușine, cartea acumulează profunzime cu fiecare idee ce continuă să evolueze, să surprindă și să stimuleze nu numai o experiență literară de neuitat ci o adevărată transformare.

Similar, cartea Madeleine E. este tot un colaj de fragmente alternante, iar Gabriel Blackwell se folosește de filmul epic al lui Hitchcock, Vertigo. Dar, spre deosebire de alte lucrări eseistice care disecă intențiile și simbolistica filmului, Blackwell explorează filmul ca pe un fundal pentru propriul mister. Există un fir narativ supranatural care detaliază relația dintre o operă de artă și public și dezvăluie obsesia subiectului bazat pe mister. Acesta infectează psihicul, estompează faptele și ficțiunea și aruncă cu oglinzi deschise spre lumea înconjurătoare.

„Madeleine E". este o carte interesantă din prisma intersecției dintre realitate și mit. Cartea disecă filmul, scenă cu scenă, întocmește anecdote despre producția lui Hitchcock, cu citate din filosofi și artiști, de la Baudrillard la Gertrude Stein, și le amestecă cu viața de zi cu zi a autorului. El încearcă să scrie, să se conecteze cu soția lui distantă și să-și păstreze jobul în ciuda experiențelor sale din ce în ce mai paranoice. El vede dubluri ale lui si soției sale în diverse locuri publice, la fel ca în Vertigo.

Cartea dobândește un impuls misterios țesut în iluzia drogurilor. Ca orice thriller captivant, te face să vrei să afli mai multe despre toate firele narative. E o abordare nouă și bântuită a eseurilor și memoriilor, care se complică prin lipsa clarității dintre ficțiune și realitate.

Premisele aparente ale cărții „Sudden Death" au fost suficient de nebunești încât să o cumpăr deși nu știam prea multe despre autor sau stilul lui: artistul Caravaggio și poetul Francisco de Quevedo joacă tenis cu o minge din părul lui Anne Boleyn, în fața unui public compus din Galileo, Maria Magdalena și o gașcă de papi. Un roman compus dintr-un singur meci de tenis, unul aparent ridicol în influența istorică, cartea pare bazată pe o idee atât de simplă încât îți dă impresia că nu poate să funcționeze. Probabil de asta merge atât de bine.

Când vorbesc despre carte (un extras a apărut în VICE în februarie) ca și cum e peste tot, mă refer la faptul că se simte ca și cum poate ajunge oriunde, de la o pagină la alta. Firul narativ este unul alambicat, cu o descriere ciudată și clară a acestui meci de tenis bizar și agresiv, relatat ca o poveste scoasă din Calvino: scene lubrice din viața de zi cu zi a lui Caravaggio, care pictează, într-un timp defazat, dialoguri ridicole între papi care încearcă să descopere istoria mingii de păr sau mailuri codate dintre autor și editor în timp ce acesta scrie cartea. Narațiunea în sine pare că năpăstuiește povestea din exterior odată cu evoluția ei, iar premisa ficțională este întreruptă constant de autor, care recunoaște faptul că nu are nici cea mai vagă idee unde vrea să ajungă cu subiectul sau de ce. Deseori, nu e clar ce anume e inventat de autor și ce s-a întâmplat cu adevărat în istorie. Totuși, faptele nu se exclud reciproc, ci intensifică efectul.

Care-i scopul unui roman contemporan? Cartea asta nu are niciun răspuns și nu pare să vrea să găsească unul (slavă cerurilor!). În schimb, e satisfăcător să te joci cu magia și realitatea, să le amesteci pe amândouă, încântat de sentimentul că uneori ideile pot fi servite și aruncate ca într-un joc de volei, pentru a anihila plictiseala. Rezultatul final este o reamintire electrică că cititul, la fel ca scrisul, poate face minuni.

Urmărește-l pe Blake Butler pe Twitter.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre literatură:
Am citit bestseller-urile verii, ca să nu le mai citești tu
Zece cărţi obligatorii pentru orice hipster
Cele mai exotice titluri de cărți găsite-n anticariatele din România