Urăsc CD-urile. Compact Discuri sau cum mă-sa le mai zice. Le urăsc de moarte.Ceilalţi membri ai trupei mele fac mult mişto de mine pe tema asta. Casa noastră de discuri mereu scoate un vraf de CD-uri pentru promovare şi noi trebuie să cărăm câteva cu noi prin turnee în caz că dăm de vreun idiot care nu ştie să downloadeze o melodie de pe net. De fiecare dată când labelul noastru ne întreabă câte CD-uri vrem să luăm cu noi în turneu mă enervez şi-mi dau ochii peste cap. „Niciunul! Nu vă vreau CD-urile de căcat!”
Publicitate
Trupa mea crede că-s nebună, mai ales pentru că noi chiar vindem CD-urile alea la concerte. Nu înţeleg faza. De ce ai vrea un CD când ai putea cumpăra albumul pe net în format digital? Adică eu nici măcar n-am pick-up, dar tot mi se pare ok un disc de vinil. Arată foarte bine! Vinilul rezistă mult. De-asta e încă pe piaţă acum, în 2012, şi cererea pentru el e în creştere pe când CD-urile sunt folosite doar ca să tragi liniuţe. CD-urile au murit prin anii 80 şi mi-aş dori ca ele să se întoarcă de unde au plecat (cea mai adâncă hazna din Iad).De ce urăsc CD-urile atât de mult? Pentru că te limitează. Dacă aduci unul cu tine în maşină rămâi blocat cu el. Să-ţi faci un mix CD e o prostie oribilă. Când faci un mixtape ai o serenitate intimă de care târârea melodiilor în fişiere de pe desktop şi un click pe copy te privează. CD-urile se strică imediat. Se zgârie şi ţi se corup melodiile doar dacă te uiţi la ele. Necesită oribil de multă îngrijire. Şi, în ultimul rând, CD-urile sunt căpoase. Când îţi rămâne unul blocat în radioul de pe maşină nu va mai ieşi de acolo niciodată. Măcar cu o casetă ştiai că rezolvai problema cu o şurubelniţă sau îndesându-ţi degetele până ieşea afară, dar un CD e prea subţire şi prea fragil pentru asta. Se vâră adânc în radioul ăla şi, dacă nu vrea să iasă singur, tu mai mult că sigur n-o să reuşeşti să-l scoţi. Pe bune acum. CD-urile sunt hălci purulente de căcat.
Publicitate
De ce scriu asta? Pentru că astăzi mi s-a umplut paharul cu CD-urile. Înainte le toleram, dar acum, după evenimentele de azi după-amiază, am terminat-o cu ele pentru totdeauna.
Ultimul lucru pe care a trebuit să-l fac înainte de turneu a fost să trimit prin corespondenţă ditamai cutia de CD-uri către Seattle. În timp ce căram cu greu cutia pe scări mă gândeam ce plăcut ar fi s-o degajez direct în holul blocului. Înainte să trimit prin poştă CD-urile a trebuit să merg la studioul nostru ca să vâr absolut fiecare disc în parte în carcasa lui, iar astea erau toate în cutia cea mare pe care o duceam eu pe scări.Să încerci să găseşti un loc în care să-ţi laşi maşina pe lângă studioul nostru e un coşmar, pentru că gangul de lângă e plin de aurolaci şi dealeri de droguri care se plimbă peste toate locurile de parcare. Se mişcă în reluarea la fel ca porumbeii, abia se dau din drum când îi tamponezi. Mi se pare magic faptul că nu i-am lovit încă. Am parcat, am plătit parcarea şi am alergat în studio.După ce am luat CD-urile alea cretine, am încercat să descui maşina cu telecomanda de pe breloc ataşată la chei. Tocmai am cumpărat o dubă nouă. E o dubă de familie fiţoasă. Are telecomandă. Ştiaţi că telecomenzile de maşini sunt aproae la fel de idioate ca CD-urile? Cum am ieşit din maşină am încercat s-o descui cu telecomanda şi n-am primit nicio reacţie. Beculeţul „bateria e moartă” pâlpâia frenetic. Căcat. A trebuit s-o descui manual aşa c-am deschis uşa de la locul şoferului cu cheia. Deodată a început să sune alarma. A început uşor apoi a răsunat sinistru în timp ce eu mă chinuiam s-o închid cu telecomanda. De ce s-a pornit alarma? Am folosit o cheie nu o rangă în pula mea.
Publicitate
Am început să mă panichez în timp ce oamenii din jur se holbau ciudat la mine. Chiar şi dealerii de droguri ţipau la mine „Închide dracului alarma, fetiţo!” Muierile care o ardeau cu ei au urlat la mine „Hai proasto, mai repede!”Am turbat urlând „Căcaţilor!” la ei în timp ce îmi căutam cu frenezie prin mobil pe cineva care ar putea să mă ajute cu căcatul ăsta. Nu se mai oprea. Am băgat şi cheile în contact. Nimic. Am apăsat absolut fiecare buton de acolo. Nimic. Am sunat familistul care mi-a vândut maşina ca să-i cer ajutorul. Mi-a spus că i s-a întâmplat şi lui asta şi că nu am ce să fac decât să cumpăr o baterie nouă. Mi-a zis să merg la cel mai apropiat magazin. Cel puţin asta a făcut el când i s-a întâmplat necazul.La 20 de minute după, m-am întors la dubă cu o baterie nouă. A trebuit să alerg printr-un mall întreg ca s-o găsesc şi le-am implorat frenetic pe fetele de la magazinul de chinezării să mă ajute să desfac telecomanda maşinii ca să văd de ce fel de baterii are nevoie. Ştiţi cât de greu e să găsiţi o baterie d-aia minimicronică pentru un căcat de breloc-telecomandă într-un mall de drogaţi care are doar un McDonalds, un solar, un magazin de chinezării şi câteva chioşcuri suspecte? E sinistru.În timp ce alergam prin mall, clocotind de frustrare, nu puteam să mă gândesc la nimic altceva decât la CD-uri. Le dădusem nume şi îmi imaginam că-s persoane. Era vina lor! CD-uri infecte nevoiaşe. De ce pizda mă-sii trebuie să trimit CD-uri? Urăsc CD-urile. Turbasem. Când am ajuns la serviciul de livrări UPS, am început să bag discurile în carcase plină de furie. Am înjurat încet din buze fiecare CD. Mi se pare că se uitau ciudat oamenii la mine, dar nu-mi mai păsa. Îmi pierdusem minţile.M-a costat 60 de dolari să trimit CD-urile. Aş fi putut să le degajez până în Seattle pentru mai puţini bani de atât.Cel mai mult urăsc la dubă noastră nouă faptul că are un CD player. În timp ce mă întorceam acasă de la UPS au început să sară melodiile. Am scos discul din radio şi l-am aruncat în portbagaj. CD de căcat nenorocit!
