Terminați dracu cu discuțiile despre Game of Thrones

Niște mari fani Game of Thrones costumați (Fotografie via)

Săptămâna trecută a revenit cu un nou sezon Urzeala Tronurilor – AKA cel mai iubit lucru de pe internet în momentul de față. Dintr-un motiv sau altul, e un serial pe care toată lumea mi l-a descris prin comparații cu alte seriale mișto: „E The Wire, dar cu vrăjitori”, „E ca Sopranos, dar cu săbii”. Nu l-am văzut încă și, sincer să fiu, probabil nici n-o să mă uit la el vreodată.

Și nu doar pentru că am net prost și mi s-a blocat torentul de câte ori am încercat să descarc ceva mai mare. Ci din cauză că am o aversiune înnăscută pentru orice lucru a cărui descriere conține cuvântul „fantezie”.

Cu toții cunoaștem clișeele fanului fantasy: Angajatul de la magazinul de jocuri care oftează când copiii nu știu să joace jocul ca lumea. Oamenii a căror cultură se bazează pe câteva romane fantastice și cei care își ghidează viața în funcție de un film care le-a plăcut în copilărie.

Dar Urzeala Tronurilor pretinde că publicul lui țintă nu e alcătuit doar din dubioși din ăștia. E pentru oameni cărora le place True Detective, Donna Tartt și The National. E mai sexi, plin de actori buni, e cu politică și toate personajele mor unul după altul. Poți să vorbești despre el la petreceri și oamenii n-o să râdă de tine. Dar oricât ar insista publicul lui că Urzeala nu e doar pentru tăntălăi obsedați de dragoni și săbii, aversiunea mea față de genul fantasy are rădăcini mult mai adânci.

Nu-mi pasă dacă Urzeala Tronurilor seamănă mai mult cu Mad Men cu magicieni sau cu Dungeons & Dragons. E o problemă de-o viață; aceeași care m-a făcut să adorm la primul film Stăpânul Inelelor, să plec din cinematograf la al doilea și să-l ignor complet pe al treilea (ca să nu mai vorbesc de Hobbitul, pe care nu l-au mai înghițit nici măcar fanii Stăpânul Inelelor).

Foto via

Poate că aș fi un om mai bun dacă mi-aș putea lăsa prejudecățile și aș învăța să apreciez orizontul, escapismul, talentul narativ și umorul subtil pe care le elogiază fanii genului fantasy. Dar nu cred că asta e problema, pentru că n-am avut niciodată o imaginație culturală limitată; în copilărie mi-a plăcut la nebunie filmul Vânătorii de fantome și am fost unul dintre puținii copii care au apreciat Aventurile Baronului Munchausen. Nu mi-am petrecut adolescența întrebându-mă cât sânge e într-un film înainte să mă uit la el, nu m-am uitat pe repeat la scena sărutului între lesbiene din American Pie 2 și m-am maturizat îndeajuns cât să citesc „cărțile cool” obligatorii de Kerouac, Salinger, Ballard etc.

Și după ce am crescut și am descoperit băutura, fetele și muzica nu-metal, m-am trezit că-mi plac tot felul de lucruri care le plăceau și oamenilor înnebuniți după fantasy. N-am nicio problemă cu niciun fel de activități paranormale, ocultism, drăcii – atâta timp cât nu e folosit cuvântul „orc”.

Descendența fantasy din America cuprinde totul de la muzica Pink Floyd până la cărțile alea pe care nu le poți citi decât cu ajutorul unor zaruri. Mi s-a părut mereu o cultură adorată de oameni care nu reușesc să facă față haosului lumii reale: cu genocide, despărțiri frângătoare de inimi, modă mereu în schimbare și fanatici religioși. Oameni pentru care nu există imagine mai aspirațională decât Bruce Dickinson care aterizează cu avionul într-o crâșmă din Somerset, își scoate ochelarii de soare și dă pe gât o halbă de bere tare.

Unii oameni vor spune că sunt anti-progres pentru că nu pot suporta genul fantastic. Dar oare eu sunt anti-progres sau cei care se culcă în fiecare noapte, timp de un an, cu gândul că a mai trecut o zi care îi desparte de un film intitulat Dezolarea Hobbitului? Cred că problema mea e că toate chestiile astea fantastice provin dintr-o perspectivă a lumii foarte demodată și conservatoare.

Poate că dacă acțiunea din Urzeala Tronurilor s-ar petrece în niște ținuturi cu adevărat mitice sau futuriste, aș pune botul la chestia asta cu escapismul. Am crezut în Blade Runner, de exemplu, dar Urzeala Tronurilor și majoritatea filmelor de acest gen au tendința să copieze Anglia pastorală de la 1930, cu genul ăla de accente țărănești, dealuri verzi și discuții nesfîrșite despre grog. Păi ori suntem pe un tărâm magic ori nu mai suntem?

Foto via

Apoi mai e problema sexului. Stăpânul Inelelor – deși a avut actori precum Viggo Mortensen, Orlando Bloom și Liv Tyler – a reușit să evite orice fază sexuală cu excepția unui decolteu și a unor săruturi spre final. Din câte știu eu, Pink Floyd au reușit să-și construiască toată cariera pretinzând că sexul nu există și sunt sigur că nu există felații nici în Lumea Disc a lui Terry Pratchett. Dar Urzeala Tronurilor are o grămadă de sex, după cum îți spune oricine atunci când îți povestește despre el. Bună treabă – identifică problema și pune-i niște țâțe și buci.

Mie mi se pare că toate cărțile, filmele, cântecele și emisiunile astea despre ființe cu urechi ciudate care aleargă pe munți și-și dau unii altora în cap cu săbii sunt create pentru oamenii care nu reușesc să se înțeleagă cu alte ființe umane. Oricât mi-a plăcut albumul The Piper at the Gates of Dawn, n-am putut trece peste referințele mitologice și cele la cărțile lui Tolkien.

În plus, unde sunt minoritățile etnice din Stăpânul Inelelor? E o problemă ridicată de mulți trolli și despre care s-au făcut multe glume de proastă calitate, dar asta nu înseamnă că nu ar trebui luată în considerare. După niște căutări pe Google, am aflat că justificarea ar fi că poveștile fac parte din folclorul englezesc. Păi stați așa. Nu era fantasy? E ok să avem orci, dragoni și pitici, dar niciun negru? Mi se pare puțin „problematic”.

După cum am spus, n-am văzut încă Urzeala Tronurilor. Și cine știe – poate chiar e un serial grozav. Poate într-o bună zi o să reușesc să-mi înving prejudecățile, poate peste niște ani, când o să apară cine știe ce remake al filmului. Dar deocamdată nu pot trece de nenorociții ăia de orci.

@thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia