Tipa care povestește pe Youtube cum e să ai cancer la 24 de ani

În urmă cu șapte ani, Romee Dussenbroek, o tânără din Utrecht care în prezent are 24 de ani, a creat un canal de Youtube. Videoclipurile ei se potrivesc perfect cu viața oricărui tânăr olandez: merge la concertele Selenei Gomez, face vloguri despre călătoriile ei și interviuri cu cea mai bună prietenă a ei sau încearcă să imite trenduri de pe TikTok. Dar acum opt luni, a postat un blog despre cum a descoperit că are o tumoare la plămâni. Mai târziu, a fost diagnosticată cu limfom.

De atunci, a surprins niște momente cruciale din lupta ei cu cancerul. A filmat cum s-a ras în cap și cum își aranjează peruca. A înregistrat cum a fost transportată la spital cu o zi înainte de Crăciun, ca să afle că are corona, și cum și-a petrecut sărbătorile în carantină. În urmă cu câteva săptămâni, a povestit într-un clip că nu funcționează chimioterapia. Acum încearcă un nou tip de tratament care nu e încă aprobat de asigurarea ei de sănătate. Cu câteva zile în urmă, a primit vestea că acesta funcționează.

„Ideea inițială era să filmez niște update-uri pentru prieteni și familie, ca să nu trebuiască să spun de o sută de ori aceeași poveste. Dar canalul a devenit super popular. Acum vreau să ajut oamenii cu videoclipurile mele, să le arăt ce înseamnă să fii tânăr și să suferi de cancer.”

VICE a vorbit cu ea despre ce înseamnă să îți înregistrezi viața când ai cancer și să o împărtășești cu 73 de mii de necunoscuți. Sau cum e să îți înregistrezi trecutul, când viitorul tău e nesigur.

VICE: Bună, Romee. Videoclipul în care povestești cum ai aflat că ai cancer are 612 mii de vizualizări. Cum e să împărtășești un moment atât de greu cu atâția oameni?
Dussenbroek: Nu m-am gândit la asta. Doar reacțiile oamenilor m-au făcut să realizez ce impact au aceste imagini asupra altora. Acum cred că e important să prezentăm aceste imagini corect. Pentru că mulți tineri suferă de boli cronice și trec prin același lucru ca mine. Am observat că se simt mai puțin singuri când se uită la clipurile mele. E inconfortabil să pornești camera în astfel de momente. Și e greu să te uiți la clipul pe care l-ai filmat. La început, credeam că o să filmez o simplă vizită la spital.

Dar obții și ceva din asta?
Da, absolut. Îmi e greu să le povestesc tuturor cum mă simt și prin ce trec. E mai simplu să îmi spun povestea în fața camerei și să le dau link. Canalul meu e ca un jurnal. În plus, mă ajută că dețin controlul asupra poveștii mele. Eu stabilesc firul narativ, iar asta îmi consolidează stima de sine.

Dar e și greu. Arăt atât de diferit în videoclipul în care aflu că am cancer. În unele clipuri se vede că am speranță, datorită chimioterapiei, dar acum știu că nu funcționează. Încă mă bușește plânsul dacă mă uit la clipul în care mă rad în cap. De curând am împlinit 24 de ani și, înainte de asta, am făcut un videoclip cu fotografii din copilărie. Mă doare sufletul când mă gândesc la versiunea mea mai tânără care nici nu bănuia prin ce o să trec.

Dar dacă o să se termine cu bine, o să fie frumos să văd cum am supraviețuit.

Cum te face să te simți faptul că orice persoană de pe internet are o reacție la boala ta?
Poate fi foarte greu. Cancerul meu e de obicei foarte ușor de tratat, dar se pare că tratamentul clasic nu funcționează pentru mine. La început, oamenii îmi spuneau că au căutat pe net și au aflat că în două luni o să fiu vindecată, pentru că am o formă ușoară. Dar n-a fost așa. De asta vreau să fac clipurile, ca să arăt că fiecare caz de cancer poate fi diferit.

Mi se pare greu și că oamenii trag concluzii rapid după ce au văzut într-un videoclip. De exemplu, într-un clip am mâncat un sandviș cu brânză și mi-au scris zece oameni că nu am voie să mănânc brânză. Altădată am mâncat o gogoașă și mi s-a spus că „zahărul hrănește cancerul”. Știu că sunt bine intenționați, dar e groaznic să ai stări de greață luni de zile, să nu poți mânca nimic și, când în sfârșit îți e poftă de o gogoașă, să auzi așa ceva. N-ai chef de comentariile altora.

Sau cum a fost faza aia că nu locuiești cu părinții.
Da. Oamenii nu înțeleg de ce nu mă întorc să locuiesc cu părinții dacă sunt bolnavă. Părinții s-au supărat și ei din cauza asta. Dar sunt o femeie adultă de 24 de ani. Chiar nu vreau să mai locuiesc cu ei.

Din fericire, toată lumea care comentează e bine intenționată. Toți vor să mă ajute. Acum câteva săptămâni am avut niște pete pe față și toată lumea mi-a zis să merg neapărat la spital. Oricum aveam de gând să fac asta, dar am făcut-o mai repede datorită comentariilor. Și s-a dovedit a fi o idee bună. Dar e ciudat când tot internetul ia decizii împreună cu tine.

S-ar putea să documentezi un proces de vindecare, dar poate deveni și un proces în care primești numai vești proaste. Nu te sperie ideea asta?
M-am gândit la asta, dar nu știu ce să răspund. Vreau să documentez absolut totul, că e bine sau rău. Cel mai mare pas pentru mine a fost să filmez cum îmi pierd părul. Mi s-a părut și mai greu ce a urmat. Am o urmă de speranță că totul va fi ok și asta mă motivează să înregistrez totul.

Ce cred prietenii și familia de treaba asta cu vloggingul?
Li s-a părut foarte greu la început. Mai ales părinților mei. Nu prea înțeleg cum funcționează YouTube și li s-a părut ciudat că mii de oameni se uită la clipurile mele. Dar după ce am primit cadouri și scrisori de la oameni, părinții au realizat ce putere îmi dă internetul și acum sunt mândri de mine.

Ce planuri ai cu canalul de YouTube după ce te vindeci?
Mi-ar plăcea să călătoresc și să-i vizitez pe abonații mei care sunt și ei bolnavi. Vreau să îi ajut să își spună și ei povestea. Dar vom vedea dacă o să fie posibil. Chimioterapia te slăbește mult. Am neuropatie la picioare și probleme cu inima pe viață. Să vedem dacă voi putea călători.

Pe de altă parte, viața nu trebuie să stea neapărat în loc când primești un astfel de diagnostic. Am întâlnit pe cineva pe Bumble și acum sunt într-o relație. Vreau să profit cât mai mult de viață, să le arăt și altor colegi de suferință că se poate.

Mulțumesc!

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.