Povestea miliardarului Malaxa care a angajat nemți în România și-a ridicat un imperiu prin șpagă

Viața lui Nicolae Malaxa a fost un adevărat rollercoaster presărat cu suișuri și coborâșuri spectaculoase. Dacă Statele Unite l-au avut pe John D. Rockefeller ca etalon al succesului în afaceri, România l-a avut pe Nicolae Malaxa, întreprinzătorul care a pus țara pe harta statelor europene cu o industrie de succes. De averea lui nu poate fi lipită o sumă precisă, dar este lejer primul miliardar capitalist al României – poate și cel mai bogat din toate timpurile, dar cum cifrele lipsesc rămâne totul doar o estimare. Era însă foarte bogat. A creat uzinele Faur și Republica, pe care încă le poți vedea în București, și a împins înainte cu câteva decenii Căile Ferate și transportul feroviar românesc. N-a lipsit însă șpaga dată cu lejeritate chiar regelui, iar mai târziu lui Richard Nixon (care, pe atunci, doar visa să fie președinte, dar era senator).

Dacă în prezent județul Vaslui este subiect de bancuri și meme, altfel stătea treaba acum 137 de ani. Bine, glumesc un pic. Poate stătea mai rău, dar aici s-a născut unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri români din istorie – în Huși. De origine aromână, cu strămoșii stabiliți în Moldova la sfârșitul perioadei fanariote, Nicolae Malaxa a învățat de mic arta negoțului, îndeletnicirea familiei era, totuși, comerțul.

Bunicul lui de mamă era spătarul Bălălău (rang înalt de dregător la curtea domnească), situația materială era bună, așa că tânărul Malaxa a ajuns să urmeze cursurile liceului la Iași. A ales apoi continuarea studiilor universitare în afara țării. Mai exact, a urmat cursurile Universității Politehnice din Karlsruhe, Germania, care este și astăzi una dintre cele mai apreciate facultăți tehnice din lume – în prezent, peste 30 de mii de studenți și nouă mii de cadre didactice. 

A obținut diploma de inginer și a revenit acasă, unde s-a bucurat, din nou, de sprijinul familiei care l-a susținut în deschiderea primei afaceri: fabrica de ulei vegetal Mândra Bârlad – deși în insolvență, există și în zilele astea. Bârfele vremurilor erau că fabrica a purtat numele unei anume Mândra de care Malaxa era îndrăgostit nebunește. De altfel, Malaxa nu era doar un bun afacerist, ci și un romantic incurabil.

Ce-i remarcabil la Nicolae Malaxa e c-a fost un vizionar și în ceea ce privește inserarea calificării personalului în modelul de afacere românească. Malaxa a pus bazele unei școli de ucenici în Bârlad, unde tinerii care absolveau școala primară erau instruiți pe banii lui – se ocupa și de cazarea în regim de internat, și de costurile de trai ale acestora. Tinerii absolvenți erau pregătiți să lucreze pentru Fabrica de Ulei Mândra sau pentru Atelierele Mecanice din proprietatea magnatului.

După Primul Război Mondial, România era o țară în plină reconstrucție, unul din elementele de o importanță critică fiind reparația și dezvoltarea sistemului feroviar autohton. Nicolae Malaxa a simțit că este o oportunitate uriașă și, dat fiind că avea mijloacele financiare necesare, a achiziționat la periferia Bucureștiului un teren viran, unde a înființat pe 3 august 1921 un atelier de reparații de locomotive și producere de material rulant.

La acea vreme, România nu producea fontă de calitate, iar Malaxa a văzut o oportunitate unică de a oferi necesarul de saboți de frână pentru Căile Ferate Române. Până la acel moment, saboții de frână erau comandați de peste hotare, iar orice lipsă de stoc sau inconvenient în importuri punea în impas întreg transportul feroviar român. Asigurarea independenței feroviare a României prin fabricarea de saboți de frână l-au îmbogățit pe Nicolae Malaxa și i-au asigurat accesul în cele mai restrânse cercuri de putere ale vremurilor.

Între anii 1923-1927, a achiziționat și mai mult teren și a construit Uzinele Malaxa, cunoscute până în prezent ca Uzinele Republica. Vorbim aici de o uzină în toată regula, cu linie de garare, producție de material rulant și de un contract ferm cu Căile Ferate Române.

De câte ori nu ai auzit că afacerile cu statul sunt cele mai bune? Probabil asta știa și Nicolae Malaxa, care a obținut în avans sume colosale din partea CFR în baza contractului. Cu ajutorul conexiunilor a obținut credite avantajoase de la băncile vremii.

Ce a reușit cu acești bani? Nu o vacanță în Caraibe, ci a cumpărat 82 de mașinării de înaltă performanță pentru uzină și a reușit ca în decursul unei ferestre mici de timp să facă din Uzinele Malaxa una dintre cele mai reputate fabrici de material rulant din Europa. Mai mult, dacă acum românii pleacă în Germania ori pentru un loc de muncă, ori pentru a aduce o mașină cu mai mulți kilometri la bord decât locomotivele lui Malaxa, ar trebui să știi că lucrurile nu au stat mereu așa. 

Magnatul român a angajat 180 de muncitori calificați germani, printre care și ingineri, pentru startul producției de locomotive. Dacă te întrebi cum era Malaxa ca angajator merită amintit că angajații săi erau unii dintre cei mai bine plătiți din țară, iar beneficiile adiacente erau de asemenea semnificative: cantină, servicii medicale și diverse prime și bonusuri.

În 1928, pe porțile uzinei a ieșit prima locomotivă cu aburi produsă în România. Avea numele lui Malaxa. Încetul cu încetul, cei 180 de germani au fost înlocuiți cu români, iar în decurs de cinci ani, în plină criză economică mondială după Crahul bursier de pe Wall Street, a reușit să livreze locomotiva cu numărul o sută. De remarcat că, într-un domeniu care necesita o dezvoltare tehnologică și industrială ridicată, Nicolae Malaxa a reușit ceea ce nimeni nu și-ar fi imaginat – asigurarea întregului necesar de locomotive pentru România. Din 1930, România nu a mai importat niciun element. 

Anul 1936 marchează borna la care Uzinele Malaxa au produs prima locomotivă diesel și a fost recunoscută drept cea mai avansată uzină din Sud-Estul Europei.

Cum a reușit, totuși, Nicolae Malaxa să creeze acest remarcabil gigant industrial și să impună un monopol în piața de material rulant este un subiect plin de controverse. Mita, coruperea factorilor de decizie, marjele pe profit uriașe sunt elementele mai puțin ortodoxe ale rețetei de afacere a domnului Malaxa. 

Unele informații prezentate de istoricul Ioan Scurtu sugerează că peste 90 la sută din producția Uzinelor Malaxa era livrată către stat – cu ani în care se ajungea și la 98 la sută – cu o marjă de profit cuprinsă între trei sute la sută și o mie la sută, cifre cel puțin amețitoare. 

Constantin Argetoianu, important om politic al vremurilor, a vorbit de un fond de rulment al corupției fondat de Malaxa. Și s-a ajuns chiar la existența unei camarile a regelui din care făceau parte Nicolae Malaxa, rivalul lui în industria grea Max Auschnitt (nume uneori scris și Auşnit), Ernest Urdăreanu și alții. De fapt, nu poate fi înțeleasă dinamica imperiului lui Malaxa fără să fie discutat și cazul lui Max Auschnitt. Cei doi au fost în acea perioadă cei mai bogați industriași români. Auschnitt a fost proprietarul Uzinelor și Domeniilor Reșița, membru al camarilei regale și unul dintre oamenii care au influențat până la un punct deciziile regale.

Pe 7 iunie 1931, Malaxa și Auschnitt s-au prezentat la rege cu o valiză în care erau o sută de milioane de lei și un mesaj puternic: „Majestate, industria grea vă este profund recunoscătoare pentru tot ce ați făcut și vă roagă să primiți această sută de milioane de lei ca modestă contribuție pentru operele de asistență socială ale Palatului.” Era o acțiune riscantă, deoarece, în trecut, Carol I și Ferdinand s-au dovedit niște monarhi extrem de corecți și intoleranți cu corupția. Carol al II-lea n-a refuzat, ba chiar i-a și decorat pe cei doi. A fost astfel clar pentru Malaxa și Auschnitt care era calea de urmat. 

Cum dai însă șpagă regelui fără să atragi atenția – conturile offshore au apărut câteva zeci de ani mai târziu, iar de crypto nici nu putea fi vorba? Joci poker cu regele și, neapărat! ai grijă să pierzi de fiecare dată. 

Au devenit astfel un obicei partidele de poker jucate acasă la Elena Lupescu de la care nu lipseau Malaxa și Auschnitt. Istoricul Dan Falcan a extras un episod interesant în acest sens, cu Max Auschnitt care l-a întrebat pe Ernest Urdăreanu: „Măi Urdărene, de ce nu ne spune direct regele de ce sumă are nevoie ca să nu mai stăm aici toată noaptea în fum”.

În 1939, era clar deja că relațiile externe ale României și Germaniei se consolidează tot mai mult, un lucru pe care Malaxa miza, dar care nu era de bun augur pentru Auschnitt – era evreu, așa că devenea oarecum nefrecventabil. Mai mult, Malaxa avea o relație mult mai bună cu Ernest Urdăreanu, cel care încet, dar sigur, a erodat relația de prietenie pe care regele o avea cu Auschnitt. Auschnitt a ajuns chiar și la închisoare și tot restul vieții a rămas cu impresia că Malaxa a contribuit la decăderea sa; și nu-i chiar condamnabil că s-a gândit așa, date fiind condițiile. 

Malaxa s-a bucurat în continuare de bunăvoința regelui. Ba mai mult, fiica lui Malaxa, Irina a început o relație cu Mihai al României, dar idila nu a fost una de durată din cauza ambițiilor regelui în ceea ce privește căsătoria lui Mihai cu o soție cu sânge albastru. Totodată, Nicolae Malaxa a susținut financiar toate partidele politice, inclusiv Garda de Fier și Partidul Comunist. Cel care l-a introdus pe Malaxa în cercurile de putere legionară a fost însuși Nae Ionescu, pentru care industriașul avea un deosebit respect. Acest respect s-a materializat sub forma unei vile în Băneasa, aceeași locuință unde filosoful a decedat în 1940.

Din 1941 au început însă problemele pentru Malaxa, când, în plin război mondial și cu o Românie care suferea convulsii politice puternice, acesta a fost acuzat de colaborare cu legionarii. Consecințele au fost majore, iar uzinele au fost naționalizate. După 23 august 1944, Nicolae Malaxa a revenit însă în prim-plan și-a câștigat simpatia regimului lui Petru Groza. Deși apropiat al casei regale, persecuțiile din partea regimului antonescian și sumele de bani oferite comuniștilor l-au făcut să intre în grațiile puterii. 

Paradoxală a fost și eliberarea anterioară a lui Auschnitt în regimul Antonescu. Deși politica anti-semită din acea perioadă nu ar fi părut să fie una care să creeze auspiciile unei reabilitări în cazul unui om de afaceri evreu, Antonescu a considerat că această acțiune ar fi o bine meritată palmă dată regelui.

De numele lui Nicolae Malaxa e legat și primul autoturism românesc: Malaxa 1C. Acesta a fost fabricat la Reșita de un grup de ingineri de la IAR Brașov și Uzinele Malaxa. N-a scăpat însă de naționalizarea comunistă, astfel ca, pe 11 iunie 1948, toate proprietățile lui Nicolae Malaxa au intrat în proprietatea statului și au trecut printr-un rebranding comunist: Uzinele Malaxa au devenit Uzinele 23 August. Industriașul a ajuns consultant al uzinelor, adică angajat al fostei sale afaceri. 

Cum probabil nu îi plăcea postura de angajat, sau pentru că regimul comunist nu dădea salarii mari, la finele anului 1948 a hotărât, după o vizită de lucru la Viena, să nu se mai întoarcă în țară. A emigrat în Statele Unite, unde erau din 1946 fiica sa Irina împreună cu soțul George Emil Palade, ulterior câștigător al premiului Nobel. 

În Statele Unite a ajuns însă și Max Auschnitt, care nu a uitat că Malaxa a rămas în grațiile regale cu ani în urmă în timp ce el a fost nevoit să petreacă doi ani în spatele gratiilor. Ce-a urmat a fost linșaj mediatic: au fost puse în atenția publică legăturile lui Malaxa cu legionarii și acuzațiile de nazism. Important în context—Malaxa nu a ajuns în State cu mâna goală, ci avea milioane de dolari în băncile americane, sume care au putut fi transferate anterior de magnat, grație relației inițiale bune cu comuniștii. 

Acuzele au curs și s-a pus inclusiv problema extrădării lui Malaxa, lucru destul de problematic pentru afacerist, deoarece, între timp, a fost condamnat la moarte în România pentru crime de război. Motivul? Fabricile sale au produs arme folosite împotriva URSS.

Banii fac însă pământul să se învârtă și ajută la închiderea ochilor. În țara tuturor posibilităților, Malaxa și-a găsit un aliat foarte puternic în persoana lui Richard Nixon. Industriașul român a apelat la senatorul de California și i-a propus realizarea unei fabrici de oțel în localitatea natală a acestuia, ceea ce ar fi dat excelent la imagine. 

În susținerea demersului l-a angajat pe avocatul acestuia, Thomas Bewley, pentru a obține autorizațiile necesare și i-a oferit poziția de secretar al noii companii: The Western Tube Corporation. Documente care au ajuns în posesia CIA atestau două plăți care însumau o sută de mii dolari de la Malaxa către familia Nixon. Subiectul nu a devenit scandal. Nixon a intrat în cursa prezidențială, dar, pe atunci președintele SUA, Harry Truman a decis să nu profite de aceste informații sensibile. Deși nu a reușit să obțină un permis definitiv de ședere, Malaxa a scăpat de extrădare și a murit în 1965 în New Jersey.

Bijuteria coroanei – Uzinele Malaxa – au ajuns, după Revoluție, în proprietatea fraților Cristescu. Actualmente, uzinele trec mai degrabă drept o umbră a gloriei din secolul trecut decât o oază industrială. Încă sunt aici hale industriale, dar și ateliere de mecanică, cantine și saloane de nunți.

Spitalul Malaxa, cel care deservea uzinele, a fost acum câțiva ani în mijlocul unui imens scandal de corupție. Managerul Florin Secureanu a fost prins cu un prejudiciu de circa două milioane de lei din banii destinați îngrijirii bolnavilor.

Casa în care a locuit Nicolae Malaxa este acum sediul Institutului Cultural Român, entitatea aia care ar trebui să promoveze cultura românească peste hotare. Se putea și mai rău, mai ales când ții cont că fosta casă a lui Max Auschnitt este cunoscută în prezent ca palatul lui Gigi Becali. 

Nepoții lui Malaxa au cerut după Revoluție restituirea averilor confiscate de regimul comunist. În 2006 au și primit: acțiuni la Fondul Proprietatea, constituit în 2005 pentru asigurarea resurselor financiare necesare despăgubirii persoanelor expropriate abuziv de statul comunist. Valoarea, la acea dată, a fost de peste 1,08 miliarde de lei, iar în euro la cursul de atunci a însemnat circa 308,7 milioane de euro. Valoarea, spartă pe bunuri, arată așa: 622,5 milioane de lei pentru uzinele Faur (fosta Malaxa SAR), 384,6 milioane lei pentru fabrica Republica (fosta Uzină de Tuburi și Oțelării) și Uzinele de Fier și Domeniile Reșița. Moștenitorii lui Nicolae Malaxa sunt Georgeta și Filip Palade (nepoți) și Loreen Malaxa (soția unui nepot decedat). De cealaltă parte, moștenitorii lui Max Auschnitt au primit aproape 37,7 milioane de lei (peste 10,7 milioane euro) pentru Uzinele de Fier și Domeniile Reșița. 

În urma lui Nicolae Malaxa rămân și nenumăratele opere filantropice, unde merită menționat sprijinul constant acordat Societății Scriitorilor Români și ajutorul financiar direct pentru editarea lucrării „Enciclopedia României”, lucrare de o importanță majoră în epocă. Și, în aceeași notă pozitivă, Malaxa este personajul istoric care arată cât de avansată tehnologic era într-o perioadă România, dar amintește și de competitivitatea de care țara a dat dovadă în segmentul industrial și de o eră în care străinii din Occident veneau să lucreze pentru companiile românești. Nu e rost de ambalare naționalistă și pedalare pe trecut, ci poate fi un factor motivațional și chiar inspirațional pentru astfel de demersuri viitoare – el a arătat că se poate acum un secol.