În ciuda atmosferei siropoase din februarie, luna vine și cu-n serial nou, Vinyl, care te bagă în tripuri nostalgice după lumea rock a anilor '70. Serialul e despre un manager de casă de discuri, un tip cu fler și cultură muzicală, dar și cu o mare problemă cu drogurile, care redescoperă radacinile rock and roll-ului și deschide astfel piața spre ceea ce va deveni mișcarea punk. Am urmărit si am disecat episodul pilot împreună cu Radu Umbreș, de meserie antropolog și punker în timpul liber, întors recent după o lună în NY, unde s-a rugat la moaștele primului club de punk, CBGB, care nu are cum să lipsească din serial.

Criticul de film: Prima cale de a te apropia de serialul Vinyl este Boardwalk Empire. Richie Finestra (Bobby Cannavale) aleargă prin nori de cocaină, într-un New York murdar și violent, cu același tip de magnetism pe care îl avea Nucky Thompson (Steve Buchemi), când naviga pe valurile de alcool din Atlantic City, în anii '20. Cele două seriale împart nu doar realizatori și actori, ci și modul de a povesti o epocă, atenția la detalii și complexitatea subiectului. Exact ca în Boardwalk, înVinyl avem o frescă socială, cu personaje reale și inventate, povestită din punctul de vedere al unui anti-erou, într-o lume fără eroi.

Led Zeppelin umpleau stadioane în State. Păcat că Finestra tocmai i-a pierdut de mușterii.

Criticul de film: Producătorul și scenaristul Terence Winter se întâlnește din nou cu Martin Scorsese (care semna și primul episod din Boardwalk), într-un pilot de două ore, care te aruncă în scena muzicală a New York-ului anilor '70. Este o miză importantă, pentru că în Vinyl muzica sare din background și se ridică la nivel de conștiință socială.

Intrarea lui Harvey Keitel în Mean Streets, pe Jumping Jack Flash

Ori aici intrăm pe teritoriul bătătorit de Scorsese. Vinyl împletește două dintre pasiunile cele mai mari ale regizorului: muzica și New York-ul, cu drogurile, violența și corupția, teme prezente în majoritatea filmelor lui. Povestea din serial a fost gândită de Mick Jagger și propusă lui Martin Scorsese încă din 1990. Trebuia să fie istoria a patru decenii de muzică în New York. Douăzeci de ani mai târziu, ea s-a transformat în serialul Vinyl: „1973 este pentru mine un moment perfect în istorie. În perioada aia, New York-ul era aspru și periculos, dar extrem de viu din punct de vedere muzical", spune Jagger. Nimeni altul nu știe asta mai bine ca Scorsese, care în 1973 lansa Mean Streets.

Antropologul: În anii 70,New York-ul era o junglă urbană care îşi pierduse cool-ul de film noir. Crimele şi violurile erau un fundal cotidian, iar metroul avea grad de siguranţă Beirut colţ cu Mogadishu. Newyorkezii nu prea le au cu armele, dar până şi o şurubelniţă în buzunar te făcea să te simţi mai sigur noaptea. Uite o statistică interesantă. Filmul începe şi se termină în Mercer Art Centre. În hotelul de alături, „în primele şase luni din 1972, au fost 22 de tâlhării, un omor, trei violuri, şapte înşelătorii uşoare, cinci înşelătorii grave, şase atacuri violente, 18 infracţiuni legate de droguri şi 49 de furturi", după cum am găsit într-un text. Cât pentru un cartier întreg.

Competivitatea este ceea ce ţine un oraş în picioare, ceea ce îl face un spaţiu vibrant, divers, deschis, inovator. Dar New York-ul devenise prea mult ca Wall Street şi haită sa de lupi, şi prea puţin Greenwich Village. Fiecare devenise un competitor pentru fiecare, de la locurile de parcare şi culoarele din trafic, la mica combinaţie la colţ de stradă şi spaţiul de emisie pe radiouri. Oamenii nu mai priveau oraşul ca o comunitate, ci ca un spaţiu al luptei şi al spectacolului. Dar mici colectivităţi începeau să îşi recâştige oraşul, începând cu Lower East Side, printre junkiști, prostituate şi muzicieni.

Iar lumea tot trăia în sex, drugs and rock-and-roll. Filmul hippie se încheiase şi începea o nouă reprezentaţie, în culori mult mai închise. În loc de free love, se mergea pe promiscuitate banală. Iarba era prea pacifistă, iar furia cerea ori heroină pentru a se calma, ori exact opusul. În era modernă, poţi să caracterizezi o perioadă istorică prin drogul său. Anii '70 sunt pe cocaină, din aia bună, netăiată. Din triada, doar rock-n-rollul rămâne acelaşi. Pentru că esenţa lui nu se schimbă, indiferent de perioadă.

Crăița Nanu: Este voice-overul lui Finestra (Cannavale), care marchează începutul seriei și prima din zecile de linii de cocaină pe care le va inhala omul în sezonul întâi (probabil, n-am văzut decât pilotul). Pe Bobby Cannavale îl știți ca dementul de Gyp Rosetti din Boardwalk Empire, gangsterul S&M, maniacal și labil psihic din sezonul trei. Tot mania îi guvernează și rolul din Vinyl, inspirat din viața lui Marty Thau, producător muzical al cărui nume e legat de New York Dolls și albumul de debut Suicide.

Suicide - Ghost Rider. Noul rock-n-roll

Finestra pornește sezonul cu lecția asta învățată, iar până la final pierde tot, ca să renască apoi din propria cenușă pe ritm de proto punk.

Alături de Cannavale se desfășoară, în tandem sacadat și pe fond de umor politically incorrect, contabilul Skip Fontaine (J.C. MacKenzie ) și PR-ul Zak Yankovich (Ray Romano), cei doi parteneri ai lui Finestra. Fane Căpățână al radioului Frank „Buck" Rogers (Andrew Dice Clay de nerecunoscut) și „facilitatorul" Jo Corse (Bo Dietl de nerecunoscut) o ard absurd și sângeros. Olivia Wilde (Dr House) este superbă în rolul de tânără soție ținută prea mult în casă, iar Birgitte Hjort Sørensen (Borgen) are o apariție scurtă, care sperăm să se dezvolte într-un frumos personaj în episoadele următoare. Un nume surprinzător este James Jagger, fiul lui Mick Jagger, ca tânăr artist furios, descoperit de mititica Juno Temple, în rolul unei dealerițe de droguri îngropată în bucle și idealism.

Cel mai interesant personaj mi s-a parut Lester Grimes, jucat de Atto Essandoch (Django Unchained). Grimes apare ca o fantomă din trecutul lui Finestra, îi reamintește de treburile murdare ale caselor de producție, dar și de tensiunea dintre chemarea muzicii și chemarea succesului. Aduce cu Little Richard, cel crescut de Sister Rosetta Tharpe în gospel și blues, și catapultat de „Good Golly Miss Molly".

Ce facea Hendrix din solo, Bo Diddley facea din ritm.

Antropologul: New York-ul avea şi are o problemă cu rasele. Pe de o parte, este mai multă diversitate şi contact interetnic decât oriunde în altă parte, în State cel puţin. Pe de altă parte, se simte că rasa joacă un rol important în relaţiile sociale: cu cine lucrezi, cu cine faci sex, cu cine te căsătoreşti. Iar, în anii '70, graniţele erau şi mai clar definite. Atunci, ca şi acum, muzica oferea acele spaţii liminale în care identităţile se întrepătrundeau, iar indivizii interacţionau dincolo de barierele cotidiene.

Aşa cum hipsterii de azi îi preiau, îi mixează, îi invită, îi promovează şi îi apară pe manelişti, aşa lumea bună din New York-ul şaptezecist se vizita cu muzica afroamericană. Apropo, Hipsters e numele primului grup al lui Bo Diddley, a cărui chitară era ceva gen sistemul lui Salam. Energie viscerală prizată de elită şi ulterior de casele de producţie.

Criticul de film: Vinyl este despre rock, hip-hop și rock&roll, prinse într-o horă furioasă cu casele de discuri, mafia, radiourile și bișnițarii care le manevrau, cu rasismul, și auto-segregarea. New Yorkul anilor '70 este o scenă perfectă pentru toate tipologiile de personaje cu care s-a jucat Scorsese de-a lungul carierei. De la escrocul mărunt, la marii mahări care dictează rolurile jocului. Iar demersul de a te lansa pe piața independentă de muzică în sistemul corupt și găunos de atunci are iz de luptă între Taxi Driver și The Wolf of Wall Street, pe cocaină.

Criticul de film: Într-adevăr, pe tot parcursul pilotului, Finestra e torturat de nevoia unui sound nou și încercarea de a separa arta de afacere, demers care se dovedește imposibil altfel decât printr-o demolare totală și o reinventare, plecând de la origini. Și aici începe practic serialul. Un fabulos tur de forță cu potențial de obsesie și acorduri de chitară tatuate pe creier pe viață. Critul de film, over and out.

Ramones în CBGB. Trei acorduri sunt suficiente ca să revoluționezi muzica.

Antropologul:**** În Vinyl cred că o să se meargă mult pe zona de confluenţă socială oferită de muzică. Funk, proto-punk, glam, underground-ul experimental erau zona în care circulau idei dincolo de graniţe sociale. În comparaţie, Woodstock plecase din white middle class first world problems. În anii 70, poezia coboară în stradă, începe hip hop-ul, teddy boys şi skinheads se întorc la black roots, revoluţia nu se televizează, dar o pune Clash pe Sandinista. Dar am sărit mult, şi mă tot învârt în jurului conceptului fără să îl numesc.

Punk. Cred că Vinyl este despre punk. Ca muzică, ca atitudine, ca stil de viaţă, ca ideologie. În acelaşi timp anarhistă şi comunitariană. Profund american-antreprenorialistă prin atitudine „fă-o singur". Autodistrugere creativă. Angst adolescentin şi crize de vârstă a doua. Nostalgie şi iconoclastism. Când rock-n-rollul se duce prea departe de rădăcini, când devine prea atent la solfegii şi postmixaj, atunci e nevoie de o criză. I hate Pink Floyd, scria pe tricoul lui Johnny Rotten, iar Yes sunt de mii de ori mai plictisitori, cum remarcă Finestra. Punkul se întoarce la rock-n-roll primitiv, acordurile sunt absolut identice, atitudinea e alta. Vreau să văd cum au lucrat la scenografia de la cluburile CBGB sau Max's. Dacă mai avem flashbackuri cu Velvet Underground, Lou Reed sau Iggy. Dacă apare Bowie. Sau Ramones. Sigur apar Patti şi cu Television, poate şi Talking Heads. Poate face Byrne un cameo. Hai cu următorul episod odată! Radu, over and out.

Serialul Vinyl poate fi vizionat de astăzi, 15 februarie, la HBO. Primul episod poate fi urmarit gratuit pe HBO GO, la acest link.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre anii 70:
România în anii 70 prin ochii turiștilor nemți
Fotografii de la concursurile sexiste de baie din anii 70
Andrei Pandele a documentat satul romanesc din anii 70, pana-n zilele noastre