Toate crimele împotriva evreilor, romilor și civililor făcute de mareșalul Antonescu

Dacă nu ești la fel de ignorant ca Dan Șova atunci probabil ai aflat până acum că și pe teritoriul României a avut loc un Holocaust, iar autorul acestuia a fost mareșalul Antonescu. Termenul de Holocaust s-a referit inițial doar la exterminarea evreilor, dar atrocitățile i-au inclus și pe romi, slavi sau persoane cu dizabilități fizice sau psihice, precum și pe membri ai unor secte religioase.

Pentru că în vremurile noastre mulți sunt tentați să încerce reabilitarea unor personaje negative ale istoriei, am să încerc să-ți explic ce a însemnat Holocaustul în România. Și care a fost rolul mareșalului Antonescu în acest genocid.

Ion Antonescu (1882-1946) a preluat puterea în toamna lui 1940 sub titlul de „Conducător al Statului". A format guvernul împreună cu Garda de Fier a lui Horia Sima, oficializând Statul Naţional-Legionar. Ulterior se va autoproclama Mareşal al României, iar alianţa cu Adolf Hitler şi participarea în războiul contra Uniunii Sovietice, îi va aduce în subordine şi administraţia guvernamentală a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria).

Episodul de la Stalingrad şi pierderile suferite pe front de către armatele Axei, au dus la îndepărtarea lui Antonescu de la conducerea statului printr-o lovitură de stat petrecută la 23 august 1944. Va fi arestat şi ulterior întemniţat la Jilava, iar după terminarea celui de-al doilea conflict mondial, va fi judecat de un Tribunal al Poporului care îl va considera vinovat de crime de război şi genocid. Condamnat la moarte, va fi executat în incinta închisorii la 1 iunie 1946.

Antonescu este considerat iniţiatorul politicii de purificare etnică şi reprezentantul Holocaustului în România, prin deportarea şi exterminarea evreilor din teritoriile controlate de statul român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mareşalul a dispus de puteri depline, iar conducerea statului se făcea prin decrete legi. Presa era cenzurată, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti reduse, instituţiile democratice desfiinţate, iar naţional- extremismul şi rasismul au atins apogeul.

„Conducătorul" a trecut cu vederea abuzurile legionarilor, care au pus în aplicare metode naziste de anihilare a populaţiei prin percheziţii, sechestrări, arestări ilegale sau asasinate, cum este şi cazul masacrului de la Jilava din noaptea de 26/27 septembrie 1940, în urma căruia au fost ucişi numeroşi oameni politici şi ofiţeri de carieră ai vremii precum: Virgil Madgearu, Gheorghe Argeşanu, Victor Iamandi, Gabriel Marinescu şi Mihail Moruzov. Tot atunci a fost executat de către un comando legionar, în apropierea comunei Strejnic de lângă Ploieşti şi istoricul şi academicianul Nicolae Iorga.

Pe teritoriul românesc, primele acţiuni antisemite vor avea loc însă înainte de Antonescu. Între 1937 şi 1938, guvernul Goga-Cuza va adopta mai multe legi anti-evreieşti, retrăgând cetăţenia română a peste 120 de mii de evrei, limitându-le drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi interzicând căsătoriile acestora cu persoane de religie creştin-ortodoxă. Aceste decrete erau o copie tristă în variantă românească a Legilor antisemite de la Nurnberg.

După ce Antonescu a preluat puterea în toamna lui 1940, mulți evrei au luat calea imigrației ilegale spre Palestina. Un an mai târziu, începea deja ceea ce mulți istorici aveau s-o numească „perioada cea mai cruntă din istoria evreilor de pe teritoriul românesc".

Planul de exterminare fizică a evreilor s-a numit „soluția finală" și a fost inventat și condus de liderul nazist Otto Adolf Eichmann. Astfel, milioane de oameni au fost trimiși în lagărele de concentrare de la Auschwitz, Buchenwald şi Dachau. În România, mareșalul Antonescu a început deportarea și extreminarea evreilor mai întâi în Basarabia şi Bucovina, sprijinit de armată şi jandarmerie. Ordinele speciale erau date direct de către Conducător şi erau considerate secrete de stat ce trebuiau executate ca atare.

De exemplu, cu doar două zile înainte de a ordona trecerea Prutului, Antonescu le cerea autorităţilor publice „să fie identificaţi pe regiuni, în Moldova, toţi jidanii, agenţii comunişti sau simpatizanţi, iar Ministerul de Interne trebuie să-i ştie, să le interzică circulaţia şi să fie în măsură să facă ce voi ordona, când va veni momentul oportun”.

La 22 iunie 1941, trupele Armatei Române treceau Prutul, atacând Uniunea Sovietică a lui Stalin. La câteva zile după intrarea în război are loc în capitala Moldovei un incident declanşat de unii soldaţi dezertori care au deschis focul asupra unei patrule militare. Sub acest pretext, Antonescu a declanşat cel mai mare masacru a populaţiei evreieşti de pe teritoriul României. Pogromul de la Iaşi din 27-29 iunie 1941 a fost iniţiat din ordinul mareșalului şi autorităţilor locale, împotriva cetăţenilor de etnie evreiască din oraşul de pe malurile Bahluiului. În cele trei zile de teroare au fost ucişi peste 13 000 de evrei dintre care aproximativ 3 000 au murit asfixiaţi în așa-numitele „trenuri ale morţii", scrie istoricul Radu Ioanid în The Antonescu Era-The Tragedy of Roumanian Jewry.

Evreii au fost acuzaţi că ar fi colaboratori ai bolşevicilor şi că îi ghidează pe aviatorii ruşi prin intermediul radioului, al semnelor luminoase sau al pânzelor de culoare roşie. Astfel, pe 27 iunie 1941, Antonescu ordona colonelului Constantin Lupu să: „cureţe Iaşiul de evrei". Ceea ce s-a și întâmplat în zilele următoare. Mulţi evrei au fost ucişi pe loc, acolo unde au fost găsiţi în oraş, de către patrulele mixte compuse din soldaţi, poliţişti, gardieni, jandarmi români, dar şi militari germani sau civili fideli ideologiei rasiste.

Au urmat trei zile în care populaţia evreiască a fost terorizată prin percheziţii, jafuri, violuri şi asasinate iar cei care au supravieţuit masacrului din curtea Chesturii de Poliţie, au fost înghesuiţi în vagoane de marfă închise ermetic pentru a fi deportaţi spre Călăraşi sau Podul Iloaiei. Iată, de exemplu, mărturia unui supravieţuitor evreu de atunci:

Convoaiele cu deportați circulau cu viteză redusă, iar mulţi evrei au murit asfixiaţi sau desidrataţi. În gări nimeni nu avea voie să se apropie de garniturile morţii, pentru a nu deschide uşile vagoanelor şi a ajuta deţinuţii. Era interzis să li se acorde apă, alimente sau ajutor medical, iar cadavrele au fost aruncate în gropi comune din jurul gărilor unde au staţionat aceste „trenuri ale morţii". (Jean Ancel, Preludiu la asasinat: pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, 2005)

După ce armatele române au trecut Prutul, Ion Antonescu a ordonat „curăţirea terenului" prin evacuarea sau deportarea evreilor şi a romilor în Transnistria. Cei mai mulți proveneau din Basarabia şi Bucovina şi au fost închişi în lagărele de muncă forţată precum Akmecetka, Bogdanovka şi Domanivka.
Multe dintre aceste ghetouri erau alcătuite din barăci insalubre asemenea grajdurilor de animale, fără ferestre şi fără uşi, cu acoperişuri de paie, expuse gerului şi zăpezii în timpul iernii şi caniculei din timpul verii, Aproape toţi care ajungeau să fie prizonieri ai grajdurilor vor muri de foame şi boli precum tifosul, antraxul, dezinteria sau malaria, mai scrie J.Ancel în The History of Holocaust in Romania, Ierusalim, 2011.

În total, în cei trei ani ani cât a durat stăpânirea românească în Transnistria, între 250 000 și 300 000 de evrei şi circa 20 000-25 000 de romi din toată ţara, şi-au pierdut viaţa sau au fost deportaţi în aceste ghetouri ale morţii de pe teritoriul cuprins între Nistru şi Bug. Cele mai multe dintre victime au murit nu atât în urma uciderii în masă, cât a tratamentului inuman şi plin de cruzime la care au fost supuse. Marşurile epuizante de zeci de kilometri la care participau copii, tineri şi bătrâni, executarea celor care nu puteau continua, masacrarea de către trupele SS a celor care treceau râul prin partea de sud-est şi bolile au ridicat numărul victimelor.

Masacrul de la Odessa a fost declanşat în seara zilei de 22 octombrie 1941, pentru a pedepsi populaţia civilă în urma aruncării în aer a Comandamentului militar român de pe strada Engels. În urma exploziei și-au pierdut viaţa 16 ofiţeri români, inclusiv comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu, 35 de soldaţi, 9 civili şi 4 ofiţeri ai marinei germane.

Mareşalul a ordonat şefului Marelui Stat Major, să treacă imediat la represalii pentru a pedepsi vinovaţii. Asta deși atentatul fusese pus la cale de partizanii sovietici. Succesorul lui Glogojanu, generalul Constantin Trestioreanu, a ordonat spânzurarea a aproximativ 5 mii de civili, din care majoritatea erau evrei. Crimele s-au petrecut în pieţele publice, iar spânzuraţii erau atârnaţi de balcoanele clădirilor sau felinarele publice. În ziua de 23 octombrie, soldaţii români au executat alţi 19 mii de evrei civili printre care se aflau femei, bătrâni şi copii. Mulţi dintre ei au fost împuşcaţi în plutoane de câte 40-50 de persoane, alţii însă vor fi spânzuraţi, dinamitaţi sau stropiţi cu benzină şi arşi de vii. Apoi peste 45 000 au fost trimişi în lagărul de concentrare de la Bogdanovka unde au fost asasinaţi două luni mai târziu, povesteşte și istoricul Dennis Deletant.

Conform altui istoric, Raul Hilberg, Antonescu îşi justifica crimele de la Odessa ca o consecinţă a războiului, întrucât „evreii au fost aceia care au insistat ca trupele ruseşti să opună o rezistenţă îndârjită şi inutilă, numai ca să aducă mari daune armatelor române". Cei aflaţi la conducerea Odessei în toamna lui 1941 vor fi acuzaţi de genocid, judecaţi şi condamnaţi la moarte după terminarea războiului de către Tribunalul Poporului de la Bucureşti.

În timpul lui Antonescu, nu numai evreii au avut de pătimit, ci și romii. La început, Mareşalul a dorit doar expulzarea acestei etnii din Bucureşti şi construirea unor sate rome în zona Bărăganului. Și-a schimbat planurile o dată cu deportarea evreilor din toamna lui 1941, când a considerat că Transnistria este o destinație potrivită și pentru romi.

„Jandarmeria va organiza un recensământ care diviziona etnia romilor în: ţiganii nomazi cum ar fi lingurarii sau căldărarii şi ţiganii sedentari precum condamnaţi, recidivişti sau infractori care erau consideraţi un pericol social. Listele cuprindeau peste 40.000 de membrii dintre care 9.471 erau nomazi, iar 31.438 erau stabili. Aproximativ 25.000 de romi vor fi deportaţi în Transnistria." (Viorel Achim, Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria, Bucureşti, 2004)

Deportarea acestora a cuprins două etape pe tot parcursul anului 1942, iar odată ajunşi în Transnistria au fost așezaţi în sate care purtau numele de colonii în partea de sud-est a teritoriului, pe malurile Bugului. Locuiau în colibe săpate sub pământ, bordeie sau corturi improvizate, iar când unele sate ucrainiene au fost evacuate, romii au ocupat casele părăsite. Romii nu au fost executați, ci pur şi simplu lăsaţi să moară prin înfometare sau din cauza lipsei de asistenţă sanitară sau de epidemii. Doar jumătate din cei deportaţi vor supravieţui.