Faceți cunoștință cu noul președinte, e la fel ca cel vechi

Acum patru ani, dacă aveai rubrică la ziar și deadline, probabil ai remarcat coincidența cu ziua lui Martin Luther King și inaugurarea lui Barack Obama. Puteai scrie ceva de genul: „Visul lui King nu e complet împlinit, dar cu siguranță suntem cu un pas mai aproape de acest lucru datorită imaginii lui Obama, un om de culoare născut de o femeie albă în inima capitalei națiunii noastre aflat la cârma Statelor Unite.” Și tot așa, până ajungeai la 750 de cuvinte și-ți puteai lua liber pe ziua aia.

Acum patru ani puteai scrie la modul sentimental despre Obama. Dar până la urmă s-a dovedit că n-a inaugurat o nouă eră a liberalismului și a toleranței în America – acum că mă gândesc, a fost chiar stupid să ne așteptăm la asta din partea lui – dar acțiunile lui particulare ca președinte n-ar trebui să știrbească puternicul simbolism al faptului că un om de culoare a devenit președinte. Îmi amintesc noaptea alegerilor, când străzile din Brooklyn au fost invadate de oameni care strigau și se îmbrățișau și băteau palma unii cu alții și era prima dată când nu-ți venea să fii cinic în privința viitorului. Dacă nu te-ai înveselit și emoționat cântând piesa lui Young Jeezy, My president is black, probabil erai unul dintre cei ocupați să scrie pe blog postări intitulate „E Obama noul Hitler?” sau „Fără socialism Kenya Obama în numele meu!”

Dacă încă ți-e drag de președintele nostru după ce l-ai văzut patru ani la conducere, înseamnă că ai trăit într-o lume diferită de a mea. Obama s-a dovedit a fi un politician constrâns de tot felul de circumstanțe pe care nu le putea controla și n-a părut hotărât să schimbe fundamental America – cu alte cuvinte, e ca toți ceilalți președinți care au condus vreodată țara. Nu poți conduce un stat atât de mare și complex și militarizat ca America fără să te ocupi de cel puțin câteva probleme etice și morale. Cred că merită să te întrebi dacă poți fi președintele Americii în 2013 fără să faci măcar câteva lucruri care vor fi considerate malefice sau să fii nevoit să alegi între două alternative la fel de rele. (Oare ar trebui Obama să bombardeze Siria, cauzând moartea a mii de oameni sau să trăiască cu gândul că mor oameni zilnic și el are puterea de a interveni pentru a opri acest lucru?) Tocmai de aceea, cineva ca Martin Luther King Jr. N-ar putea fi niciodată președinte.

La școală am învățat despre MLK în cei mai vagi termeni posibili. „I Have a Dream”, boicotul de autobuz din Montgomery, refuzul lui de a îmbrățișa tacticile violente ale lui Malcom X și ale altora ca el – era un sfânt, unul dintre Tipii Buni despre care ni se povestea, precum Abraham Lincoln și George Washington. Sper că lucrurile nu mai stau așa în continuare, pentru că a-l caracteriza pe King drept omul carea avea un vis înseamnă să-i ignori radicalismul, care l-ar băga în belea chiar și în ziua de azi. În unele dintre ultimele lui discursuri e foarte clar că viziunea lui mergea mult mai departe decât ideea de a încheia segregarea. În “Dincolo de Vietnam”, din 4 aprilie 1967, a vorbit împotriva marelui război al vremurilor lui. Citind discursul acela astăzi te poți întreba ce părere ar avea el de războiul din Afganistan sau despre atacurile cu drone pe care le ordonă Obama în mod regulat sau despre închisorile din Guantanamo pe care încă nu le-a închis.

„Iată adevăratul sens și adevărata valoare a compasiunii și a non-violenței, atunci când ne ajută să vedem punctul de vedere al inamicului, să-i auzim întrebările, să știm cum ne privește. Din punctul lui de vedere putem observa slăbiciunile noastre și dacă suntem maturi, putem învăța din asta și putem profita din înțelepciunea fraților pe care îi numim opoziție.”

Pentru un și mai bun exemplu al unei viziuni care ar fi fost hulită de mulți dintre comentatorii de azi, căutați „Where Do We Go From Here”, un discurs pe care King l-a ținut pe 16 august 1967, cam cu șapte luni înainte să moară. Acolo nu vorbește despre cele mai deschise forme de discriminare, ci despre inegalitatea economică:

„Jumătate din populația de negri locuiește în case sub standardele normale. Iar negrii au salariile jumătate cât albii…Sunt de două ori mai mulți negri șomeri decât albi…Școlile lor sunt cu câțiva ani în urmă față de cele ale albilor, iar școlile lor primesc mult mai puțini bani per elev față de cât primesc școlile albilor. Pentru fiecare alb care merge la facultate sunt douăzeci de negri care nu merg. Dintre negrii angajați, 75 la sută lucrează ca servitori.”

Cifrele s-au schimbat, dar nu și problema – cetățenii de culoare sunt în continuare mai săraci și mai puțin educați decât cetățenii albi. Și soluția propusă de MLK sună familiar: „Trebuie să dezvoltăm un program care îi va aduce națiunii un venit anual garantat,” a spus el. Atunci, ca și acum, asta era o noțiune alarmantă pentru mulți; nu e de mirare că FBI-ul l-a șantajat și l-a vânat pe King până în ziua în care a murit.

Poate că nu sunteți de acord cu socialismul lui King, dar diagnosticul lui cum că  inegalitatea economică și războiul sunt rădăcina problemelor din America nu poate fi negat, căci e valabil până în prezent. Chiar dacă președintele e negru – sau femeie, sau gay sau chiar ateu – asta nu va schimba injustițiile de care vorbea King.

Nu vreau să-l critic pe Obama că nu s-a ridicat la standardele lui MLK, din moment ce cineva care a urmat învățăturile lui King literă cu literă n-ar putea fi ales niciodată. Dar să nu uităm că Obama a urcat la pupitru ieri și a fost ales nu doar pentru succesele idealiștilor susținători ai drepturilor civile din anii ’60, dar și pentru că voia să renunțe la idealismul lor de dragul politicii și a dorinței de a fi ales. King avea un vis; noi și Obama suntem blocați în realitate.

@HCheadle

Traducere: Oana Maria Zaharia