Sunt franțuzoaică și am văzut cum flăcările de la Notre-Dame mi-au unit țara într-o voce

Nu îmi aduc aminte când am fost prima dată la Notre Dame. În toate încercările mele de a-mi aminti prima întâlnire cu Marea Doamnă, îmi dau seama că o cunosc dintotdeauna. Când stăteam la Paris, treceam des prin fața catedralei pentru a merge acasă și mă uitam cu curiozitate la turiștii care stăteau la coadă să o vadă. Mă cuprindea un sentiment de vinovăție pentru că, deși aveam șansa să o văd în fiecare zi, nu mergeam atât de des pe cât ar fi trebuit.

Nu sunt singura care gândește așa. Compatrioții mei se simt ca acasă la Notre Dame de Paris. Doamna Noastră ne aparține tuturor. Este mai mult decât un monument, este un membru în vârstă al familiei, pe care-l știm de o viață și care, credeam noi, va fi la fel și după ce nu vom mai fi. De Notre Dame se vor bucura și generațiile viitoare. Ne-am înșelat. Incendiul de ieri ne-a arătat că am greșit. Ca multe alte lucruri din țara noastră de astăzi, Notre Dame era să dispară și ea, lăsându-ne în doliu. Și în stare de șoc.

Compulsiv, mă uitam la imaginile colegilor mei prezenți la fața locului. Știind că noi, jurnaliștii, suntem mai rezistenți la emoțiile colective, mă așteptam la imagini brute, dar am găsit spaimă.

Toată lumea comenta și-și exprima neîncrederea în fața dezastrului. Execuția pe rug, autodafeul, nu mai era acel act religios în care ereticii erau arși pe piața publică. Situația era acum inversată: ardea Notre Dame, iar noi așteptam un miracol care să o salveze.

Autoritățile nu spuneau nimic, iar primele lor intervenții ne anunțau că totul se va prăbuși, mai ales turnul de nord. Gândeam ca și Trump, că ar trebui luate măsuri extreme pentru a stinge focul, iar folosirea furtunelor de incendiu ni se părea derizorie. De data asta, chiar și președintele american a spus lucruri cu mai mult sens decât au făcut-o liderii noștri.

Inima națiunii, Notre Dame, este prezentă în toate evenimentele marcante ale istoriei Franței. În timp ce asistam neputincioasă la incendiu, toată povestea țării mele defila în fața ochilor mei. Fiecare minut părea o oră și ne întrebam cu toții de ce nu se intervine mai mult, mai rapid, pentru a stinge incendiul.

În secolul XIV, Notre Dame a fost construită ca o bijuterie a artei gotice și a servit ca model pentru alte monumente culturale, dintre care biserica din Cologne. În catedrală a avut loc încoronarea lui Napoleon, acolo a fost ceremonia funerară a Generalului De Gaulle. A supraviețuit Revoluției franceze, Comunei din Paris, celor două războiaie mondiale și, odată cu ea, a supraviețuit și ideea noastră de continuitate ca popor.

În față la Notre Dame, înțelegeai cine ești ca popor, la scara istoriei, dar și a planetei.

Îmi aduc aminte de una din vizitele mele, când, urcând scările spre turnurile catedralei, mă simțeam din ce în ce mai mică. În fața statuilor, la picioarele lor, se întindea Parisul.

Religios sau ateu, creștin sau de altă religie, nu puteai să rămâi de piatra în fața Notre Dame. A fost catedrala scriitorilor, de la Victor Hugo la Paul Claudel, catedrala pictorilor, a cineaștilor care au filmat-o (Woody Allen).

Ieri seară, în timp ce primeam telefoane din cele patru colțuri ale lumii, urmăream reacțiile politice din Franța. La jurnalul de la ora opt, Emmanuel Macron trebuia să intervină în direct la televiziuni ca să prezinte concluziile marii dezbateri naționale despre revendicările vestelor galbene. În loc de președinte, ne-am uitat la Marea Doamnă care ardea sub ochii noștri, neputincioși și uimiți.

Primul reflex a fost să mă uit pe rețelele sociale, să văd ce spun primii îngrijorați de această schimbare spectaculoasă de program. Vestele galbene erau tăcute.

Prima reacție pe care am văzut-o a fost cea a unui protestatar black block, care se declara trist de această pierdere. La fel erau și anarhiștii. Deși sunt împotriva bisericii și a statului, toți acești protestatari păreau să trăiască un doliu comun în fața dramei.

Grupările de extrema dreaptă aduceau aminte de numeroasele incendii care au avut loc în ultimii ani, fără să acuze pe nimeni. La sfârșitul lunii martie, Biserica Saint Sulpice de la Paris trecea printr-un incendiu.

După ce șeful Partidului Republican, Laurent Wauquiez, a spus atunci că există un sentiment „anti-religios”, preotul Jean-Loup Lacroix l-a contrazis, spunând că este doar un accident. De data asta, niciun politician nu a îndrăznit să se exprime în legătură cu cauzele presupuse ale incendiului. Toată lumea aștepta concluziile anchetei care, se pare, va dura mai multe luni.

În primele ore ale incendiului, doar câțiva indivizi se gândeau la varianta atacului terorist, dar, în general, aceștia nu erau francezi. În fața emoției și a durerii colective, nimeni nu îndrăznea serios să emită o ipoteză serioasă. Dezbaterea publică părea suspendata în aer, ca norii de fum care invadau Parisul.

Cu mândrie, în toiul nopții, am postat pe Facebook prima pagina a ziarului meu, Liberation, care titra „Notre Drame” (Drama noastră). Noi am fost primii care făcut prima pagină a ziarului de a doua zi, cu turnul care se prăbușea și norii de fum imenși pe fundal.

Acum, în presa din Franța, se vorbește despre curajul pompierilor, despre dificultățile unei asemenea intervenții în cazul unui monument inclus în Patrimoniul UNESCO, despre mecenatul familiei omului de afaceri Pinault care a donat o sută milioane de euro pentru restaurare. De asemenea, cel mai mare producător de cherestea de stejar din Franța spune că va dona lemnul necesar pentru reconstrucția șarpantei.

Toata lumea a uitat de diferențele și de conflictele ce ne separa și, în mai puțin de 24 de ore, am devenit anchetatori. Vrem să aflăm cauza și să reparăm ceea ce a fost distrus.

Dimineață, preotul Pierre Amar declara pe stația de radio France Info că „am pierdut o clădire, am regăsit un popor”. Da, în fața dramei, suntem toți uniți. Dar pe măsură ce orele trec, în fața lipsei de reacție politică, ne revenim la starea inițială. Cu cât așteptăm mai mult niște răspunsuri, cu atât crește furia. O furie care se va dezlănțui sâmbăta viitoare, la noul protest al vestelor galbene.

Irene Costelian este jurnalistă franceză și colaborează cu Liberation, France Culture și Arte.