Am vorbit cu comedianții români de azi despre glumele de la începutul anilor ‘90

Până în 2013, în afară de Doru Octavian Dumitru, nu a existat comediant care să pună pe scenă viața personală, așa cum se întâmplă azi în stand-up comedy. Acum 30 de ani, unealta umorului era sketchul satiric. Stand-up-ul și grupurile umoristice au puține în comun, în afară de râs. Se râde în ambele direcții, dar drumul spre râs e diferit, la fel și subiectele. Divertis și Vouă, grupări studențești de umor formate la începutul anilor ‘80, imaginau personaje generice și monoloage aluzive despre peisajul politic de-atunci.

În copilărie (’92-’93), ai mei m-au dus la un spectacol Divertis la Neptun la teatrul de Vară. Cu ce am văzut ulterior la televizor, s-au construit niște amintiri. Cea mai clară e legată de Toni Grecu, acest John Cleese de Iași, și râsul lui involuntar. Omul era expert în scăpat hăhăieli pe scenă, printre replici. Asta mi-a transmis că, unde e râs, ceva funcționează. Pe de-o parte relaxează, ca un semn de la mama natură cum că pericolul a trecut, pe de alta, poate să îndrepte atenția spre niște adevăruri, să deschidă ochii.

Cu Vouă am luat contact mai târziu, la TV, când au schimbat structura și au pierdut din ascuțimea glumelor de la început. La fel s-a întâmplat și cu Divertis când au trecut la Distractis. Ambele grupuri au avut perioada de glorie în anii ‘80, pentru îndrăzneala de a face aluzii la prostul mers al lucrurilor menite să treacă adevărul de cenzură. Formatul hibrid de-atunci, între teatru, monolog comic și sketch a evoluat de la începutul anilor ‘90 până azi, în comedia intimă și neteatrală din stand-up.

Înainte de Revoluție, când cenzura era parte din viața de zi cu zi, satira la adresa prostiei instituționale a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” era rockstar. După ‘89, șopârlele nu mai erau șopârle, pentru că nu mai era nimic interzis, dar aluzia a continuat să fie parte din ADN-ul umorului, doar că, după ‘89, nu mai era marcată de cenzură, ci era o tehnică. Până prin ‘95, Vouă și Divertis au călărit valul îndrăznelii de dinainte de Revoluție, dar la un moment dat au cam devenit one trick pony.

Ca să înțeleg la ce râdeau oamenii atunci și cum a evoluat sketchul spre stand-up, am reunit un grup de comedianți la început de carieră - o parte din brigada Niște Oameni (Virgil Ciulin, Ioana-Luiza, Dragoș Mitran și Bogdan Drăcea) și Alex Ioniță - și ne-am uitat la clipuri de pe internet cu Vouă și Divertis.

Calupurile sunt filmate la final de ‘89 sau ‘90, pe scena TVR, și la Teatrul Ion Creangă din Craiova sau Odeon în București, în 1991 (Divertis). Sketchurile fac mișto de apucăturile momentului din sfera prostiei, inepuizabila și atemporala sursă de inspirație a comediei. Sunt glume actuale, pentru vremea respectivă. Nu au îmbătrânit toate frumos, dar sunt mai OK decât ce vezi la TV azi.

Vouă a fost prima trupă de umor difuzată la TV, imediat după Revoluție. Nu prea găsești clipuri vechi cu ei pe YouTube, dar ăsta e unul dintre ele, înregistrat pe casetă, de pe TVR. E un fel de sketch show de știri și reclame, aproape fără scenografie, o variantă rudimentară a Saturday Night Live din SUA. Grila de programe de pe vremuri era minimală, iar știrile se legau prin reclame. Dacă azi avem supradoză de conținut pe o varietate de suporturi, acum treizeci plus ani exista o recoltă săracă - TV și niște posturi radio.

„Duce spre late night - un umor cam cu o treaptă peste ce înțelegeau oamenii. Era uluitor să vorbești despre asta, acum toată lumea vorbește de Viorica. Era chestie de empatizare și ce bine că avem o voce. În comunism le era frică să vorbească despre asta și de-aia erai un zeu dacă o făceai. Acum tre’ să înveți tu să creezi tensiune în public ca apoi să o eliberezi prin râs.” - Dragoș Mitran

„Limitările ajută creativitate, acum aproape totul e la liber. Dacă ar fi să compar, scopul nobil era să elibereze societatea, pe când noi acum parcă mai mult abordăm interiorul, că asta e problema oamenilor din ziua de azi. Oamenii erau și nevăzuți, nerâși. Au dat drumul la robinet, că aveau strânse glumele. Iar pe atunci șopârlele intrau ușor în cultura populară.” - Virgil Ciulin

„Au și jocuri de cuvinte, mai aproape de stand-upul de-acum.” - Ioana-Luiza

„Am găsit câteva glume din alea hazlii, cum ar fi mugerul de diamand.” - Bogdan Drăcea

Divertis sunt ABBA umorului românesc. Ce vezi mai sus e dintr-un spectacol la Teatrul Creangă, în Craiova, în 1991, unde Gyuri Pascu, Silviu Petcu și cu Toni Grecu au jucat basmul-parodie. Mai târziu, au inclus bucata asta pe compilația „Așa ceva nu exista” (1992). Formatul ăsta, de parodie după o creație cunoscută, a ajuns să fie folosit de mai multe ori, de ei și de alții, cum ar fi grupul Vouă. Încă e practicată tehnica asta în show-uri TV.

„Cred că pe TV erau chestii mai bune. Acum mi se pare că e invers, nimeni nu pune ce e mai bun la TV.” - Alex Ioniță

„Nesimțit de lungă parodia asta.” - Ioana-Luiza

„Mie mi-a plăcut, e traducerea situației politice de-atunci, cu primele alegeri, cu Ion Rațiu. Uite, ai Făt-frumos și Prâslea, eventual candidați de la PNL și PNȚ, și Iliescu era al treilea. Și ăia s-au bătut între ei și țara a rămas pe drumuri. E o metaforă mișto, pentru că e explicată suficient de bine cât s-o înțelegem toți. Cu cât e publicul mai needucat, cu atât vorbești mai simplu cu el. Cred că structura de basm a fost folosită ca să-i facă pe oameni să înțeleagă. Forma de acum cred că e Las Fierbinți, sketchuri simple să le înțeleagă masele.” - Virgil Ciulin

„Eu cred că acum forma pornește de la o observație, ceva ce li se întâmplă tuturor. Să fie, eventual, lucruri foarte personale în care se regăsește toată lumea.” - Dragoș Mitran

Prima chestie care a sărit în ochi la vizionare a fost lipsa sunetului de public. Comedia fără public e ca mămăliga fără apă.

„Șoimul Patriei” al lui Radu Gabriel nu e vreun mare sketch, dar funcționează ca o gaură a cheii spre trecut. Un trecut plin de diminutive și turuială naționalistă de lemn. Trăienel este posterkid-ul cetățeanului ideal, care știe că joaca e serioasă, importantă, dar cu o limită. Odată ce-ai depășit minunata copilărie, te faci om serios, lași prostiile și contribui în mod eficient la binele țării. La final de sketch, când lui Traian îi scapă un sincer „dar vreau să mă joc și eu…”, pe bune, nu de ochii tovarășei. Sketchul ăsta nu prea are cum să fie amuzant, pentru că e prea aproape de realitatea de zi cu zi.

„Se ridicau la fileu întrebări mult prea idioate, nu ceva ce ar curge natural într-o conversație.” - Dragoș Mitran

„Mocking. În perioada comunistă așa se vorbea. E mai spre teatru.” - Ioana-Luiza

Bucata asta e cel mai bun exemplu de cât de molipsitor și absurd poate să fie râsul, câteodată. Majoritatea replicilor sunt repetitive și incoerente, dar aura momentului are sens. E o exemplificare bună a felului în care umorul și manifestarea lui prin râs pot să hipnotizeze. Performerul te ia la plimbare printr-o cale lactee umoristică unde râsul e la putere și controlul e abandonat.

Toate sketchurile de mai sus sunt despre inepția și incompetența din sistem doar că aici, delivery-ul și flow-ul comedianților e la unison cu vibe-ul publicului. Plus, arată că showurile live erau mixate cu improvizație. Din momentul în care începe să râdă Toni Grecu (pe la antiaeriană), se poate observa și cum distanța fizică dintre el și intervievat devine tot mai mică, spre inconfortabilă.

La clipul ăsta, toată lumea a râs, deci nu prea a fost loc de comentarii și analiză, pentru că râsul, ca gândul, s-a ridicat la putere și, pe moment, a făcut tot ce-a vrut din noi.

Vouă și Divertis au ținut spectacole live pe la săli de cultură și teatre din țară din ‘82 până spre jumătatea anilor 90. Ce era curajos la ei în primii ani, s-a transformat, în timp, în zonă de confort. Umorul e o chestie subiectivă, așa că fiecare om și generație preferă altceva, în funcție de referințe. Pe vremea aia nu exista diversitate de conținut, deci nu exista nici diversitate de publicuri. Erau ăia care erau, majoritatea studenți.

Despre publicul opzecist s-ar putea spune că avea râsul pregătit să dea pe-afară. Printre altele, râsul te face să te simți mai puțin neputincios. Comunismul anilor ‘80 nu interzicea hazul în doze corespunzătoare, problema apărea când râdeai prea mult sau la lucrul nepotrivit. Pe lângă hiper deschiderea către râs, oamenii mergeau să vadă comedie, ca azi, din dorința de a aparține unei comunități. Când râzi la o glumă trimiți semnalul că empatizezi cu ce s-a spus și te conectezi platonic și cu oamenii care râd la aceeași glumă.

Dacă e făcut cum trebuie și calibrat la mersul lucrurilor din momentul respectiv, umorul o duce bine în orice perioadă. Dar perioadele de criză, ce-i drept, sunt în special fertile, pentru că necazul vecinului e o sursă de inspirație. Umorul de dinainte de Revoluție avea în fundal tragedia comunistă, iar oamenii s-au adaptat și au dat umorul subversiv ca mecanism de adaptare.

Azi, stilurile comedianților sunt mai diverse. Sursele glumelor sunt peste tot - pe stradă, în casă, la vecini, în tramvai, la supermarket, în relația cu partenerul. Nu e chiar la nivel de flux al conștiinței ca la americani, dar atenția se mută către introspecție, observație și analiză. Politica e o referință tangențială, prăfuită, poate pentru că e încă în tiparele de după Revoluție. Generațiile născute în ultimii 30 de ani sunt mai atente la alte zone, pentru că sunt mai conectate la spiritul global al vremii.

Piața de divertisment a evoluat în ritm propriu și stand-up-ul de azi, la 15 ani de la primele show-uri de la Cafe Deko TNB, începe să practice un umor mai asumat pe partea de complexitate a ideilor. Limbajul vulgar degeaba - problema cu stand-up-ul de început - nu prea mai există decât la comedianții fără experiență, care nu știu să își stăpânească emoțiile și ticurile verbale. Hazul ăla de necaz asociat românilor s-a transformat într-un umor mai sofisticat, care reiese și mai mult din incongruențe și joacă pe orice subiect. Cât despre publicul de azi, și el începe să se obișnuiască cu comediantul personal, cu povești pe bune, chiar dacă, pe alocuri, înflorite.