De ce n-ar trebui Superman să aibă pielea albă

O să spun o chestie. Și n-ai decât să mă contrazici dacă ai chef. Dar asta nu înseamnă că nu am dreptate.

Superman n-ar trebui să mai fie alb.

Am zis ce am avut de zis. Am ajuns în punctul de iluminare în care trebuie să recunoaștem asta. Bineînțeles, cunoaștem cu toții povestea despre originile lui Superman, din 1930 – aceeași perioadă care îl prezintă pe Iisus albinos și cu ochii albaștri, deși omul trăia în deșert. Am trecut peste prostia aia, corect? Nimeni n-ar trebui să mai fie atât de naiv încât să-și închipuie că un individ venit din altă lume trebuie să aibă pielea albă și ochii albaștri, nu?

Și atunci de ce mai scriu articolul ăsta? Pentru că Variety și Deadline, printre alte surse media, au scris că Warner Bros nu-l mai vor pe Henry Cavill în rolul lui Superman/Clark Kent. Se zvonește că următorul care va prelua rolul e Michael B. Jordan. Un bărbat de culoare. Și să fiu al naibii dacă nu are mai mult sens.

Să ne gândim la ce reprezintă în ziua de astăzi tipul care poartă chiloții peste pantaloni: o prezență masculină puternică, albă, arătoasă – un ideal american. Un erou incoruptibil al secolelor XX și XXI. A aterizat într-o lume în care nu are niciun control. A fost obligat să se integreze într-o societate care să nu-l perceapă drept amenințător. Nu sună deloc a poveste de bărbat alb.

Creatorii lui Superman, Joe Shuster și Jerry Siegel, ambii copii de imigranți evrei, aveau altă idee în cap când au făcut personajul. Scopul lor n-a fost să dea naștere unui erou palid și creștin. Voiau să creeze un Moise evreu care ar fi fost etichetat drept străin și periculos în contextul american. Superman era un ideal îmbrăcat în posibilitatea că oricine putea deveni cineva grozav în America.

Să fii imigrant de orice fel înseamnă să fii mereu prins între bucuria de a fi primit de o națiune și deznădejdea de a fi stigmatizat pentru că ești diferit. Eu n-am putut niciodată să cred într-un extraterestru care se ascunde printr-o pereche de ochelari. Tipul și-a putut asuma cu ușurință rolul de jurnalist, cu pielea lui albă, ochii albaștri și ochelarii respectabili. Un Superman de culoare n-ar fi fost niciodată la fel de bine primit, dar s-ar fi apropiat mai mult de idealul original creat de Shuster și Siegal.

Pretextul și contextul rasial pentru cei care se opun unui Superman de culoare ar trebui să fie evidente până acum (prejudecățile rasiste). Înțeleg că există o problemă atunci când schimbi brusc rasa unui personaj. Dacă Black Panther ar fi schimbat cu un alb, s-ar pierde tot ceea ce făcea personajul extraordinar. Regatul lui a fost construit pe fundația unei populații de culoare geniale care a scuipat pe colonialismul alb. Asta a fost toată ideea. Înțeleg și de ce publicul ar prefera ca un bărbat de culoare să preia un personaj care era la bază de culoare, în loc să care în spate povestea unui tip alb (chiar am avut un Superman de culoare, din alt univers, și existau și kriptonieni la fel).

Superman alb e doar un bărbat care a fost făcut tot mai alb și mai mesianic de-a lungul timpului. Are zero legături cu intenția originală și a devenit o propagandă pentru pielea albă, care mereu e asociată cu bunătatea, inocența, norocul și onoarea.

Dar pe mine mă interesează ce era real în povestea originală. Vreau ca arta să reflecte viața reală, să arate că oamenii se tem de cei pe care nu îi înțeleg. Vreau un Lex Luthor neo-nazist care să-i spună unui Superman de culoare că se teme de el pentru că nu-l înțelege.

Nu-mi pasă ce culoare va avea următorul Superman, dar m-am săturat să mă prefac că cea mai bună variantă pentru el e cea albă.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.