Mă uit la filme de groază ca să-mi controlez anxietatea

Dintotdeauna mi-au plăcut filmele de groază. Dar când am fost diagnosticată cu tulburare de anxietate pe la 20 şi ceva de ani, relaţia mea cu filmele de groază a început să se schimbe. Te-ai gândi că starea de nervozitate permanentă şi surplusul de adrenalină din viaţa de zi cu zi m-ar fi îndepărtat de orice lucru care mi-ar fi stimulat reacţiile de frică şi aşa hiperactive, dar cu cât sunt mai anxioasă, cu atât îmi vine mai mult să mă uit la filme de groază. E mai mult decât simpla dorinţă de a mă trânti pe canapea în faţa televizorului ca să uit de lumea reală: caut dinadins cele mai înfricoşătoare filme de groază şi dacă trece prea mult timp fără o spaimă sănătoasă, simt cum echilibrul meu emoţional o ia pe arătură.

E cumva logic dacă te gândeşti că intriga standard a unui film de groază e un vis devenit realitate al oricărei persoane care suferă de anxietate. La început, e frica: protagonistul, de obicei o femeie, adesea afectată de o slăbiciune semnificativă, vede ceva înfricoşător. Sau aude ceva înfricoşător. Sau poate simte că e ceva în neregulă şi nimeni altcineva nu percepe pericolul. Cel mai adesea, există o traumă în trecutul ei care o face foarte sensibilă la avertismente, dar, în acelaşi timp, le permite celor din jurul ei să nu ia în seamă intuiţia ei şi s-o considere dusă cu capul.

Detaliile se mai schimbă, dar în primul act al oricărui film de groază (mai ales dacă e cu fiinţe supranaturale), o femeie se teme de ceva şi nimeni n-o crede.

Nu numai că n-o crede nimeni, ea însăşi se lasă adesea pe jumătate convinsă că exagerează. Exact aşa e şi cu anxietatea: la fiecare colţ te aşteaptă un sunet sau o umbră care prevesteşte un monstru pe care numai tu îl percepi. Îl vezi mereu cu coada ochiului şi vezi destul cât să ştii că există, dar nu destul cât să poţi dovedi. Toată lumea îţi spune că nu e adevărat, că trebuie doar să te relaxezi, poate ar fi bine să te apuci de yoga. Iar noaptea, când închizi ochii, îi auzi respiraţia.

În viaţa reală, nu există finalitate sau catharsis. Uneori, monstrul e mai departe, alteori e mai aproape. Uneori crezi că ai scăpat de el, dar nenorocitul se întoarce pentru următorul film din serie. Nu există victorii impresionante, ci doar lupta permanentă şi extenuantă împotriva fricii care te paralizează. Nimeni nu înţelege de ce eşti atât de obosită fiindcă ei nu văd de ce anume fugi.

Dar pentru protagonista filmelor de groază, există întotdeauna un moment în care monstrul iese din întuneric. Odată ce-i apare în faţă, nu se mai pune problema dacă e real sau nu, ci cât de repede poate pune mâna pe o armă. Lupta e sângeroasă şi mor oameni, dar măcar ambii adversari realizează că sunt încleştaţi într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Frica e legitimă, monstrul e real şi poate fi combătut.

Iar la final, chiar şi acum, la 25 de ani după ce Carol Clover a publicat Men, Women, and Chain Saws, aproape de fiecare dată, femeia iese triumfătoare, plină de sânge şi traumatizată, dar în viaţă. De obicei, nu percepem filmele de groază ca pe nişte fantezii îndeplinite, dar pentru o persoană care suferă de anxietate e ceva irezistibil în ideea că frica ta cea mai mare se poate materializa: că poate avea un corp, un nume şi, cel mai important, o slăbiciune. Că poate sângera.

Ceva din mine se vindecă atunci când mă uit la un film de groază şi protagonista are parte de o victorie pe care eu n-o voi obţine niciodată. Asta e o parte din ecuaţia filmelor de groază şi a anxietăţii: catharsisul. Dar mai e şi un alt aspect, pe care l-aş descrie drept efectul egalizator.

O parte din motivul pentru care boala mentală e atât de alienantă e că percepţiile tale interioare nu corespund cu realitatea exterioară. Poţi să te simţi îngrozitor şi să nu ştii de ce sau să fii speriat şi panicat, deşi eşti în siguranţă, la tine în pat. E greu şi obositor şi te simţi foarte singur când ştii că ceea ce simţi e greşit. Dar când te uiţi la un film de groază, asta e şi ideea: să te sperii. Dacă mă uit la ceva înfricoşător la televizor când mă simt speriată, frica nu mai e iraţională.

E o uşurare să văd un monstru pe ecran decât să-l simt în adâncul pieptului. Când mă uit la un film de groază, frica nu mai e ceva abstract din mine, ci devine Leatherface, Freddy, o fantomă, un demon sau o păpuşă malefică.

Filmele de groază ne arată lucrurile de care ne temem cel mai tare şi apoi ni le arată înfrânte. E o satisfacţie emoţională care n-are nimic de-a face cu cât de bine e construită povestea. Îmi plac intrigile construite cu atenţie în filmele de groază, dar n-am nevoie de ele, fiindcă de fapt nu-mi trebuie o poveste surprinzătoare sau explorarea profundă a vreunei teme. Îmi trebuie un monstru de care să mă sperii.

Ştiu că asta nu înlocuieşte tratamentul. Ştiu că nu pot trăi mereu în lumea în care monştrii sunt reali şi-i poţi pocni. Dar e o formă necesară de deconectare. Uneori am nevoie să-mi provoc coşmaruri ca să dorm bine.