Mi-am făcut cercei din mandibulă

Articolul a apărut inițial pe Broadly.

În noaptea dinaintea operației, chirurgul meu cranio-facial stătea în apartamentul meu închiriat prin Airbnb din Buenos Aires. Chirurgii se cred niște zei, iar el avea prezența lui Hephaestus, un meșteșugar atât de încrezător în munca sa, încât nu simțea nevoia să poarte haine scumpe, sau să-și întindă fiecare rid, ca mulți alți doctori de pe Fifth Avenue, scoși de pe platoul de filmare a serialul Nip/Tuck. Noi ne-am întâlnit să discutăm detaliile operației de a doua zi, în care el urma să-mi taie mandibula.

Eu am avut o cerere care nu se încadra în procedurile medicale stricte: să păstrez osul pe care urma să-l scoată. El s-a încruntat și mi-a spus: „Nu… nu, nu cred că se poate.” El mi-a citat niște politici despre reziduurile medicale, reguli ale spitalului.

Încercând să-mi ascund dezamăgirea, am dat din cap într-un mod servil, așa cum sunt obișnuiți medicii. Scopul intervenției chirurgicale era să reducă mandibula și să-mi scurteze bărbia, în parte, din dorința de a mă simți stăpână pe corpul meu. Refuzul de a-mi oferi o bucățică din corp nu a făcut decât să submineze sentimentul ăla.

„Doar dacă”, a spus el, cu o sprânceană ridicată, „mâine este luni, așa că nu vor fi prea mulți oameni în spital. O să văd ce pot face.”

Doisprezece ore mai târziu, un anestezist m-a înțepat. Asta a fost cea mai nasoală parte a operației: un ac mare a intrat în mâna mea, în căutarea unei vene prin care să pompeze veninul pacificator. A durut până n-am mai știut de mine.

Chirurgul meu a făcut o incizie pe partea interioară a mandibulei, a băgat un fierăstrău mic și a început să taie osul. El a tăiat și a șlefuit la fel ca Hephaestus care manipula un bloc de piatră pentru a dezvălui statuia.

Când psihologii vorbesc despre dismorfie corporală, o condiție similară cu tulburarea obsesiv-compulsivă în care pacienții devin fixați pe imperfecțiuni imaginare sau ale corpului, se referă la cei suferinzi care sunt descriși cum nu se mai despart de oglinzi sau le evită cu totul, nu se mai duc la serviciu sau întâlniri sociale și câteodată recurg la auto-vătămare. Și asta nu e tot. Se poate ajunge și la o experiență mai profundă de nerecunoaștere, cum ar fi să te uiți la reflexia ta și să nu te mai recunoști, ba chiar să fii sigur că nu ești tu și e mai bine să te sinucizi.

Creierul meu e incapabil să recunoască realitatea aspectului meu fizic sau, când o face, ceva din interior îmi spune că merit doar pângărire. Mi se fac des complimente, prietenii și străini îmi spun că sunt frumoasă, dar eu găsesc metode de a mă eschiva.

Dismorfia corporală este îngreunată și de declanșatorul bio-psiho-social, un cocktail complex de genetică, educația din copilărie și tipologii mintale. Dismorfia corporală este greu de tratat, dar cursul prescris în mod normal este de anti-depresive și terapie cognitivă comportamentală, o practică bazată pe schimbarea mentalității distructive.

Terapeutul meu mă forțează să nu mai spun că am creierul stricat, dar mama mea mi-a spus la un moment dat că există ceva în mentalitatea familiei noastre care nu se leagă. Rudele din partea ei sunt marcate de melancolie, tulburări comportamentale și depresie. Mă întreb dacă s-au transmis și până la mine.

Indiferent dacă mama mea are dreptate și am un circuit incomplet în cap, sau vreun eveniment traumatic din copilărie mi-a schimbat percepția asupra sinelui, indiferent dacă sunt influențată de imperativele omniprezente ale frumuseții propagate de toate formele de media, cine știe. Am trecut prin ani de terapie, am luat medicamente, am practicat exerciții de mindfulness. Nimic nu prea a funcționat.

Mulți psihologi spun că cel mai grav lucru pe care-l pot face oamenii care suferă de dismorfie corporală e să apeleze la chirurgie plastică. Asta nu-i va satisface, iar obsesiile fizice se vor direcționa spre altă parte a corpului. Însă obsesia mea cu forma mandibulei era atât de intensă și eram convinsă că îmi deregla toată fața, încât am făcut operație.

După operație, m-am trezit în amețeala aia post-anestezie în care nu știi cât e ceasul sau unde ești. Perfuzia mă menținea hidratată, dar nu rezolva lipsa de salivă din gură. Chirurgul meu a intrat în salon cu un rânjet mândru pe față. „Am reușit să obțin o bucată, atât”, a spus el în timp ce mi-a înmânat un pahar mic de plastic.

De abia vedeam osul crud în recipientul de mostre, care la rândul său era într-o pungă de plastic. Vedeam forme și culori: un pic de alb, mânjit de roșu, dar și asta a fost prea mult pentru mine. Eu îl rugasem favorul ăsta mai în glumă. Când mă uitam la bucata de mandibulă plasată pe pat, simțeam că dacă o ating, tot corpul meu s-ar fi dezintegrat în bucățele mici și ascuțite. Am pus recipientul în traista mea, încercând din răsputeri să nu mă gândesc la asta, cât m-am chinuit să deschis maxilarul suficient de mult cât să mușc dintr-o empanada.

Câteva săptămâni mai târziu, după ce m-am întors în New York, am scos recipientul din traistă, l-am deschis și chiar am atins osul. Cea mai apropiată experiență de așa ceva a fost să-mi scot un dinte de lapte, deși asta era ceva diferit. Bucata aia din mine o țineam în mână. Deși eu am considerat mereu oasele ca fiind curate și spălăcite, pe al meu erau urme de țesut și sânge uscat, care-mi aduceau aminte că era clasificat ca reziduu medical. Asta am eu chiar sub piele și nu prea simțeam ca parte din mine.

Oricât de mult am încercat să ating fundamentul de trup și suflet, baza filozofiei europene, eu mă percep ca un suflet și o cochilie exterioară. Am vrut să păstrez acest fragment din mandibula mea dintr-un motiv mai presus de pură fascinație. Am vrut să transform o parte din mine, în ceva minunat.

Am aflat de Christian Fox via Twitter, după ce am făcut un apel de un artist care să știe să lucreze în os. Istoricul carierei sale include lucrări în cadrul expoziției faimoase Mummies of the World din Salt Lake City, studiul miriadelor de tehnici de prezervare și i-a prezervat chiar și uterul mamei sale, drept cadou de 8 martie. („Ea a zis că a fost cel mai personal cadou posibil”, mi-a spus.)

Nu știam prea multe despre Christian când i-am încredințat bucata mea de os, pe care a procesat-o și a curățat-o, a împărțit-o în două părți pe care le-a montat pe agățătoare de cercei. Deși Christian era un străin, o parte din mine a știut că el era persoana potrivită pentru ce voiam eu, chiar și înainte să avem conversația. Mi s-a reconfirmat recent, când mi-a spus: „lucrările mele mă ajută să realizez cât de multe lucruri am în comun cu restul organismelor vii, și cum să apreciez corpul în care nu mă simt mereu confortabil.”

Christian mi-a mai spus că „dacă completez un formular și sunt de acord cu o patologie, înainte de returnare, poți păstra aproape orice extras din corpul tău”. E adevărat, deși mulți doctori cred că e ilegal să oferi pacienților orice organ expulzat într-o procedură medicală. Ba mai mult, nu există vreo lege care să te împiedică să deții părți ale corpului tău.

De ce doctorii nu oferă mai des opțiunea de a păstra ce se scoate din corpurile pacienților? Se pare că există o presupunere generală că pacienții nu vor să vadă nimic ce iese din ei. În marea parte a existenței noastre colective, când vedeai părți interne în mediul extern asta însemna că e de rău. Într-o cultură care respinge moartea, să-ți vezi organele interne în lumina zilei e o anatemă.

Maxilarul meu încă se vindecă și evit oglinzile mari. Folosesc o oglindă de voiaj ca să mă machiez, fără să văd imaginea de ansamblu deodată.

În momentul ăsta, îmi vine să mint și să spun că sunt fericită acum că, în sfârșit, îmi percep sinele în corpul destinat, dar nu pot. Aș vrea să spun că nu o să mai fac nicio intervenție chirurgicală. Însă știu că voi repeta procesul, iar carnea și oasele mele vor fi invadate și remodelate. Probabil voi continua să caut ceva care nu e tocmai la îndemână.

În fiecare săptămână fac o fotografie cu progresul meu. Îmi compar imaginea cu cele vechi, răsfoiesc fotografiile în căutarea unui cadru bun, nealterat de machiaj sau filtre. E un proces lent și dureros. Mă face să mă întreb dacă psihiatrii au dreptate în privința chirurgiei: poate sunt imperfectă într-un mod în care nicio operație plastică nu mă poate ajuta.

Când cerceii au ajuns într-un plic alb și simplu, i-am scos, i-am pipăit și apoi mi i-am pus la urechi. Nerecunoașterea și amețeala pe care o simțeam de obicei a fost copleșită de uimire. Christian a transformat ceva dejectat, destinat incinerării, în ceva superb. Măcar atât: eu am decis ce s-a întâmplat cu osul meu.

Port cerceii aproape zilnic și mi-am dezvoltat un tic în care mângâi partea finisată. Terapeutul meu mi-a spus că e o formă frumoasă de a-mi onora corpul, în timp ce lucrăm la procesarea deconectării mele totale de corp. Cerceii îmi reamintesc că tot ce am e corpul meu poate fi modelat, curățat, tăiat și cusut, dar, într-o zi, se va duce, mai puțin oasele, dar până și ele ajung pulbere. Măcar să profit de cochilia mea cât mai pot.

Pot să spun măcar un adevăr: acum, după operație, există o parte din corpul meu pe care o admir. Cu cât îmi continui existența în lumea asta, în continuare evit și ignor reflexia mea. Dar acum am un talisman, o parte din mine care e perfectă, durabilă și divină.