5 motive pentru care eliminarea salariului minim în România ar fi o prostie

În ceea ce pare a fi încă o gafă de proporții a cabinetului Dăncilă, Orlando Teodorovici, ministrul finanțelor publice, a declarat săptămâna trecută că susține desființarea salariului minim pentru sectorul privat. Greu de înțeles cum se potrivește această propunere cu social-democrația afirmată de partidul din care face parte, dar oricum ai lua-o, propunerea este o prostie într-o economie precum cea a României.

Salariul minim este cvasi-universal în aproape toate statele lumii, în diferite forme. Chiar și în țările în care nu există un salariu minim impus de stat, există salarii minime stabilite prin contracte colective la nivel național sau la nivel de industrie, care sunt obligatorii de încheiat la fiecare 3-4 ani.

În România nu am mai avut niciun nou contract colectiv național de la adoptarea noului Cod al Muncii, care a diminuat drepturile angajaților și a îngreunat sindicalizarea lucrătorilor.

Dar trecem peste faptul că toată lumea civilizată are un salariu minim. Există câteva motive de bun simț pentru care salariul minim există și este necesar într-o economie cu competitivitate imperfectă și care mai este și în curs de dezvoltare, precum este cazul în România.

Atunci când negociază încheierea unui contract de muncă, angajatorul și angajatul nu sunt pe poziții egale. Angajatorul are mai multă putere de negociere în comparație cu angajatul, căci el este cel care dă banii, iar de multe ori angajatorii nici nu negociază, ci au contracte standardizate pe care ori le accepți, ori nu ești angajat. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul celor slab calificați, care găsesc doar locuri de muncă pe salariul minim pe economie. Salariul minim are scopul de a-l proteja pe angajatul aflat într-o poziție inferioară în relație cu angajatorul, asigurând că nu va fi forțat să accepte un salariu mai mic decât ceea ce societatea consideră că este un minim decent pentru a avea acoperiș deasupra capului și a pune mâncare pe masă.

Un alt rol al salariului minim este să oblige angajatorul să ofere angajatului un venit suficient de mare astfel încât angajatul să nu fie nevoit să apeleze la ajutoare sociale. Dacă angajatorul ar putea să îl plătească pe angajatul necalificat cu cât vrea el, atunci angajatul aflat într-o situație de subzistență va fi nevoit să ceară ajutoare sociale de la stat pentru a nu muri de foame, mai ales în orașe, unde nu poți să faci agricultură de subzistență.

Dacă am elimina salariul minim, statul nu ar face decât să subvenționeze indirect politica salarială a angajatorului, suplimentând veniturile angajatului până la un nivel de minimă subzistență. Asta ar duce, desigur, la o creștere galopantă a ajutoarelor sociale oferite de stat. Spre exemplu în SUA, companii precum McDonald’s sau Walmart își învață angajații cum să aplice pentru ajutoare sociale de la stat, astfel încât aceștia să supraviețuiască cu salariile foarte mici pe care le oferă aceste companii. Practic, în loc ca firma să-și plătească salariații la un nivel decent, își învață angajații cum să devină asistați sociali. Este o formă de evitare a responsabilității sociale de a oferi un trai decent propriilor angajați.

În cazul salariului minim, libertarienii vin mereu cu argumentul că impunerea unui salariu minim reprezintă o intervenție a statului în libertatea contractuală a celor două părți și, mult mai important, crește gradul de șomaj involuntar prin stabilirea unui nivel al salariului peste valoarea muncii prestate. Practic, ei susțin că angajatorii nu vor angaja acei oameni care nu le aduc o valoare adăugată cel puțin egală cu salariul minim, ceea ce duce la o creștere a șomajului.

Problema cu acest argument este că se bazează pe concepția de cerere și ofertă din economia clasică, care presupune că există competiție perfectă și mobilitate a forței de muncă. În cazul României, însă, o parte semnificativă din populație locuiește în zone economice de tip monopson sau oligopson. Dacă în economiile locale competitive angajatorul este obligat să plătească munca la prețul pieței, fără a avea o influență prea mare asupra acestuia, în cazul economiilor monopson sau oligopson, angajatorii sunt cei care stabilesc prețul pieței pentru că nu au competiție locală.

De exemplu, în Calafat există trei firme de confecții care angajează 90% din forța de muncă locală, iar restul muncitorilor sunt angajați la primărie, plus cele câteva magazine, restaurante și baruri din oraș. Cele trei firme se pot coordona pentru a oferi aceleași salarii mici, fără să mai existe competiție între angajatori.

Atunci când mobilitatea forței de muncă este redusă, ori dacă nu există competiție reală între angajatori pentru forța de muncă, căci se coordonează pentru minimizarea costurilor de producție (iar cel mai important cost este cel al salariilor), atunci angajatorii sunt cei care stabilesc prețul muncii la nivel local, nu piața. Interesul economic al maximizării profitului face ca aceștia să urmărească minimizarea salariilor, de aceea încă găsesc forță de muncă suficientă pe salariul minim, pentru că forța de muncă necalificată locală este una captivă.

Studiile au arătat că, prin creșterea salariului minim, în economiile de acest tip poate apărea o creștere a ratei de angajare, nu o reducere a acesteia, așa cum ne tot avertizează apostolii pieței libere. Totodată, ca urmare a creșterii veniturilor, un efect indirect este și creșterea cererii pentru produse de larg consum, ceea ce, în mod evident, are un efect benefic asupra economiei locale. Dacă oamenii pot să cumpere mai multă pâine, carne, vin sau bere, atunci supermarketurile, barurile și restaurantele locale se vor putea extinde și angaja mai mulți vânzători.

În 27 de județe din România, peste jumătate dintre cei care muncesc legal câștigă salariul minim pe economie (majoritatea sunt din mediul rural sau orașe mici/medii). Cum numărul de angajatori din aceste zone e redus, economiile locale se dezvoltă în mod automat către modelele despre care vorbeam anterior. Astfel, o eliminare a salariului minim ar duce la scăderea graduală dar rapidă a salariilor în respectivele zone, ce ar rezulta într-un nou val de emigrație către Occident, plus sărăcirea și mai accentuată a celor care, din diferite motive, nu pot să emigreze.

Creșterile repetate ale salariului minim reprezintă un stimulent pentru angajator pentru a crește eficiența producției pe care o are și, mai important, îl forțează să ia în considerare creșterea complexității și a valorii adăugate a bunurilor sau serviciilor pe care le produce sau oferă. Într-o economie în curs de dezvoltare, acest lucru este esențial dacă vrem să recuperăm decalajele pe care le avem față de Occident, prin dezvoltarea unor industrii și domenii economice care să producă valoare adăugată mai mare și astfel să fie capabile să ofere salarii mai mari.