M-am întors în Bacău să văd cum s-a schimbat orașul în care crește mochetă în loc de iarbă

„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.

În toate orașele de provincie, subiectul favorit de discuție al elevilor când se îmbată este despre momentul în care vor pleca d-acasă, la terminarea liceului. Fie în orașe mari, fie prin țări străine, unde plănuiesc să-și continue studiile postliceale. În majoritatea cazurilor, nimeni nu pleacă cu gândul de a se întoarce în micul orășel de provincie în care a crescut, care devine mai gol și mai sărac pe zi ce trece.

Observi asta mai ales dacă ai crescut într-un oraș din Moldova, cum este cazul meu. După terminarea liceului, am ales drumul Bucureștiului, chiar dacă Bacăul este considerat centru universitar, cu două universități, una de stat, alta privată. Numărul mic de studenți și oferta educațională săracă nu m-au convins să rămân în urbea în care am pășit pentru prima dată.

Așadar, weekend-ul trecut m-am întors în Bacău să văd cât de mult s-a schimbat orașul pe care l-am părăsit acum trei ani.

Am crescut în vecinătatea stadionului municipal, pe vremea când Bacăul juca în Divizia A și punea probleme serioase echipelor cu tradiție, precum Steaua sau Dinamo. Mă fascina că, în zilele de meci, orașul era plin până la refuz și-mi plăcea să privesc de la distanță marea de oameni adunată sub lumina orbitoare a nocturnei. Capacitatea de 18 mii de spectatori era adesea depășită când băcăuanii primeau vizitele echipelor care aspirau la grupele Champions League.

Stadionul Municipal a fost prima arenă din România care a găzduit sferturile de finală ale unei competiţii intercluburi europene, dar şi primul stadion iluminat cu nocturnă şi dotat cu scaune pentru spectatori. Cel puțin până în 2013, când trei indivizi s-au gândit c-ar fi o idee bună să ducă la fier vechi cablurile de cupru care alimentau nocturna.

FCM Bacău era o echipă solidă și datorită investițiilor răposatului Dumitru Sechelariu, care a profitat de popularitatea câștigată ca patron al echipei de fotbal pentru a intra în politică. Și i-a ieșit, iar în 1996 a ajuns primar al Bacăului. A părăsit fotoliul în 2004, iar echipa de fotbal s-a dus pe apa sâmbetei din cauza viciilor sale. Acesta a pierdut jucători la partide de poker cu Gheorghe Ștefan, Gigi Becali și Adrian Porumboiu. Așa a început seria retrogradărilor și cedarea clubului către primărie. Administrația, condusă la vremea respectivă de Romeo Stavarache, nu a considerat că fotbalul este o prioritate, astfel că stadionul a fost abandonat, iar echipa a fost desființată.

În apropiere de Sala Sporturilor, se afla până-n 2003 un parc în care am legat primele prietenii. Dotat cu leagăne, tobogane și alte atracții din fier, mă distram alături de puștii aduși de bunici la locul de joacă. Între timp, părculețul a fost demolat din cauza implicării lui Sechelariu într-un schimb în care Primăria a cedat terenul din centrul orașului în schimbul unuia mai mare, aflat la periferie. Pentru a pune batista pe țambal, autoritățile au construit în apropiere Parcul Divertis: modern, colorat, plin de plasticăraie și betoane ce nu erau pe placul meu.

În schimb, îmi plăcea skate park-ul apărut în vecinătate, unde mă dădeam cu rolele pe rampele uzate și căutam adrenalina cauzată de panica c-am să cad în cap. Ceea ce s-a și întâmplat, când am aterizat cu bărbia pe asfaltul încins. M-am ales cu un incisiv spart și o ceartă zdravănă de la ai mei, dar măcar am subiect de conversație când ies cu o tipă și rămân fără replici ieftine de agățat.

Câțiva ani mai târziu, în buricul orașului a apărut din senin Parcul Catedralei, pe un teren viran neutilizat de autorități. A ieșit frumos, o gură de oxigen pentru băcăuani. Aici e și Monumentul eroilor băcăuani, o cruce de lemn apărută de curând în mijlocul parcului.

Pe partea dreaptă a drumului pe care mă ducea bunicul la grădinița din nordul orașului, la 40 de minute de mers pe jos de blocul unde am crescut, se afla fosta fabrică de pantofi Partizanul. Bunicul îmi povestea că, în perioada comunistă, avea mii de angajați care produceau încălțăminte pentru Franţa, Olanda, Belgia și URSS. Singurii români norocoși care se bucurau de produsele fabricii erau militarii și soții Ceaușescu.

După Revoluție, fabrica a ajuns pe mâna unui afacerist local, Ovidiu Budeanu, care a falimentat-o și a construit în loc primul mall din Bacău. Nu mă leagă prea multe amintiri de el, doar că-mi mai făceam cumpărăturile pe acolo și că am adormit în sala de cinema, la Murder on the Orient Express.

Pe lângă magazine, food court și cinema, băieții din Bacău par atrași și de parcarea mall-ului: iarna e loc suficient să-ți belești cauciucurile într-o competiție nocturnă (și ilegală) de drifturi cu Golful din dotare. Hazliu e că tinerii care comandă taxi sunt bulversați când șoferii transmit prin stație că „pleacă de la Partizanul”, adică denumirea vechii fabrici.

Am vrut să arunc o privire și în curtea Colegiului Național Gheorghe Vrănceanu, unde am făcut liceul. Pe lângă discuțiile în contradictoriu cu profesorii, majoritatea amintirilor se leagă de disperarea de la finalul semestrului, când încercam din răsputeri să obțin o adeverință de motivare a absențelor. Apoi e terenul de fotbal pe care mergeam cu gașca în weekend, ca apoi să ne adăpostim cu doze reci de bere prin intrarea din spate a unui bloc din vecini.

În fine, n-am putut intra. Poarta era încuiată cu lacătul, iar lângă curtea liceului răsărise ditai șantierul. O hotărâre a consiliului local permite accesul pe terenurile de sport ale unităților de învățământ preuniversitar cu legitimația de student/elev. Ilegalitatea asta se rezolvă cu o adresă la primărie.

Alt loc care mi-a marcat copilăria a fost Insula de Agrement. Aici am învățat să merg cu bicicleta, să joc tenis de câmp și să vâslesc. Insula a fost creată artificial în perioada comunistă, iar Ceaușescu avea o vilă de protocol la câțiva zeci de metri de ea. Mulți considerau insula o oază de liniște și relaxare.

A căpătat o semnificație aparte în perioada liceului. Era una dintre cele mai faine zone în care mă strângeam cu băieții la un PET de bere. Locul ideal era sub o salcie bătrână, la marginea apei. Unul dintre noi stătea de șase, să nu ne amendeze garda că bem în locuri publice neamenajate. Dar adevăratele bătăi de cap apăreau abia când se termina băutura la ora la care niciun magazin din zonă nu mai era deschis și trebuia să spargem gașca.

Ca orice obiectiv peste care a trecut timpul, se simțea nevoia de modernizare, iar fosta administrație a atras fonduri europene pentru asta. La doi ani de la preluarea puterii de către noul primar, șantierul a fost abandonat, chiar dacă premierul Dăncilă l-a vizitat și i-a asigurat pe băcăuani că proiectul va fi finalizat la termen. Dacă nu făcea gafa cu „exercițiul de imagine”, nu-și mai amintea nimeni că a trecut p-acolo.

Centrul Bacăului nu-i foarte mare. Acu’ zece ani nici nu prea-ți venea să te plimbi p-aici. Trotuarul era pavat cu pavele de vară extrem de subțiri, care crăpau mereu la finalul iernii. Era s-o comit și pe-acolo de câteva ori, tot cu rolele și din nevoia mea de adrenalină. În prezent, centrul e ornat cu plăci din granit, oacheșe pe alocuri. Și se pregătesc și alte lucrări.

Palatul Administrativ, clădirea în care își desfășoară activitatea Consiliul Județean Bacău, a intrat în sfârșit în renovări. Pe scările edificiului încă se află câteva candele rămase de la comemorarea victimelor Colectiv. Vizavi e Casa de Cultură (care nu mai funcționează, că n-are aviz ISU), loc care până acum patru ani găzduia un club la subsol, unde se organizau aproape toate balurile pentru boboci și after party-urile. Tot aici, Piața Tricolorului avea în urmă cu 12 ani fântâni arteziene și multă verdeață. Acum, mai găsești o fântână arteziană banală, mult beton și ultimele urme ale faptului că Bacăul a fost Capitala Tineretului din România în 2017.

Până prin 2013, pe artera care desparte Piața Tricolorului de Palatul Administrativ, se organiza an de an Romanian Top Hits, un festival național cu cei mai ascultați artiști ai momentului. Îmi plăcea să văd imagini cu centrul Bacăului, live la TV, în care o mare de oameni se distrau. Nu rezistam mai mult de câteva piese, dar eram mândru că orașul meu primește atenție din partea presei centrale și-mi plăcea să cred că, în felul ăsta, Bacăul devine aproape la fel de cool ca Brașovul, care avea Cerbul de Aur.

Lângă Palatul Administrativ m-am oprit la o vorbă cu Bacovia, care aștepta în fața fostei biblioteci județene. L-am salutat, am făcut o poză și am plecat spre teatrul care poartă numele poetului. Autoritățile tot vorbesc despre achiziționarea Hotelului Central, clădirea emblematică în care funcționează și teatrul, dar planurile rămân la nivel declarativ. E trist să văd cum stă să cadă locul în care vară de vară vedeam piesele de teatru din cadrul ID Fest, unul dintre cele mai mari festivaluri de teatru pentru tineri din țară.

Ca orice oraș în care cultura e ridicată la rang de artă, există și o Casă a Manelelor care se numește Paparazzi. Se află fix lângă Teatrul Municipal. Dacă treci pe acolo să arunci cu bani în lăutari, recomand să fii precaut, pentru că în Bacău, manelele pot ucide uneori, așa cum a pățit-o un tip care tot insista cu o piesă pe repeat, într-un bar local.

Ultimul obiectiv din centrul orașului este fostul Cinema Central. Nu am văzut vreun film acolo, dar știu că-n antreu era mereu o doamnă care vindea popcorn cu caramel sau înghețată la cornet. Nu pentru cinefili, ci pentru trecători. Acum, ușa era ferecată. Nefuncțional de ani buni, primarul visează o colaborare cu Universitatea Vasile Alecsandri, dar nu are un plan în acest sens. Așa că, momentan, cinematograful rămâne un alt obiectiv dispărut de pe harta municipiului.

Când eram în școala primară, hotelul Moldova era considerat de fițe, parcarea era mereu full cu ultimele modele de mașini străine. Asta în condițiile în care Bacăul era atunci populat cu Dacii 1310 și Daewoo Damas mov, iar Cielo era considerată mașină mișto. La parterul hotelului funcționa un restaurant cu pretenții, pe ai cărui pereți tronau animale împăiate. Aici erau cazați fotbaliștii Stelei când aveau meci cu FCM-ul, iar trotuarul era full de oameni care făceau coadă pentru o poză cu Mirel Rădoi și un autograf de la Lovin.

Scos din circuit din cauza lipsei turiștilor și a costurilor de întreținere ridicate, hotelul a rămas o clădire fantomă în degradare. Parcarea de odinioară este azi punct de întâlnire pentru liceeni. La o pungă de semințe, un pachet de țigări, un suc la un litru pus pe capotă și lămâia aferentă în parbrizul mașinii, discută ultimele bârfe și își fac planuri de viitor.

Vizita în orașul natal s-a sincronizat perfect cu o nouă aberație administrativă a autorităților locale, în zona Pieței Centrale: „au plantat” gazon artificial, care de fapt este o mochetă. „Se păstrează mereu verde și nu necesită tundere”, a spus directorul de la Spații Verzi. Așa a ajuns Bacăul până și pe 9GAG.

Viața de noapte în Bacău însaemnă petreceri tematice în weekend, în singurele două cluburi. Dacă vrei să ieși la bere, te duci la Petrom, OMV sau la Strada, barul restaurant de lângă gară. E veșnic deschis, mâncarea e ok, atmosfera la fel. Sau poți alege Casa Manelelor, dacă e genul tău de distracție.

Pe vremea când eram licean, barul preferat era Subway 4. În boxe răsuna rock, spre deosebire de restul locurilor, în care se auzea muzică comercială sau techno. Acolo se țineau cele mai mișto concerte underground sau numere de stand-up, susținute de Bordea, Micutzu sau băcăuanul Costel. Mișto era și că puteai intra în cluburi fără a fi însoțit de un adult sau fără dovada că ai măcar 16 ani. Se organizau și seri tematice, tip rockotecă, cu trei lei shot-ul de tequila sau jager. În timp, localul a ajuns să împartă spațiul cu aparate de păcănele, ca apoi să dispară complet.

În rest, serile de băută le petreceam prin bucătăriile prietenilor, când părinții nu erau acasă, ori pe la majorate, la diverse pensiuni.

În Bacău se întâmplă și lucruri bune. Modernizarea aeroportului Internațional George Enescu a ieșit superb comparativ cu fosta baracă, asemănătoare cu o sală de așteptare în autogară. Arată bine, funcționează doxă, are și parcare, iar pista e în curs de modernizare. Singurele care strică peisajul sunt plasele de rafie pe care le poartă românii la braț când se-ntorc din Italia.

Unul dintre locurile rău famate ale orașului este pasajul pietonal care face legătura între două cartiere din zona de sud, pe sub calea ferată. Lung de vreo 80 de metri, e mereu evitat de localnici. Iluminatul public funcționează ocazional, peretele de sticlă de la intrarea în pasaj e vandalizat, ceilalți sunt acoperiți de graffiti, drumu-i pavat de fecale, iar noaptea e loc de cazare pentru persoanele fără adăpost. De-a lungul timpului, aici au avut loc mai multe tâlhării. Nu degeaba-i Bacăul pe primu’ loc la capitolul criminalitate.

Așadar, nepăsarea autorităților îi face pe băcăuani să traverseze șinele pe la suprafață. N-au fost rare dățile-n care locomotivele au luat oameni sub roți. Inclusiv eu am fost martor la o scenă d-asta. Norocul meu de atunci a fost ghinionul tipului din fața mea. Boscheții de doi metri jumate care mascau trenul și graba l-au împins pe tipul ăla fix în fața locomotivei. Pierdut în muzica din căști, n-auzisem semnalele locomotivei sau sunetul roților care alunecau pe șine, doar groaza de pe chipul bietului om la văzul trenului m-a făcut să opresc la timp. Imaginea de după a fost șocantă: rămășițele omului se întindeau pe 50 de metri. Nu o să uit niciodată.

Cu toate problemele despre care ți-am vorbit, nu-i de mirare că orașul ăsta devine mai trist și mai gol pe zi ce trece. Dacă în 2016, Bacăul avea două sute de mii de locuitori, conform Institutului Național de Statistică, în prezent mai sunt aici doar jumătate din ei, potrivit companiei de salubrizare din cadrul administrației locale.

Din păcate, dacă la cârma municipiului nu vin oameni puși să facă investiții pentru dezvoltarea orașului, Bacăul se va transforma din municipiu în oraș, apoi în comună. Până atunci rămâne o pepinieră de tineri care pleacă prin alte colțuri ale lumii imediat ce apare ocazia. Și chit că vreau să mă întorc, situația actuală nu mă convinge s-o fac, chiar dacă mă leagă multe amintiri de oraș. Momentan, locurile care mă atrăgeau cândva au dispărut și în loc n-a apărut mai nimic nou.