Mai mulți tineri români mi-au spus ce înseamnă dependența de picături de nas

Așteptăm de vreo 40 de minute în fața ușii medicului ORL de la Colțea, care doarme pe alt etaj. În cabinet e asistenta, dar a închis ușa cu cheia după ce s-a făcut coadă în spatele nostru. Tipul de lângă mine are capul bandajat, plânge că-l doare urechea și urlă că se plimbă pe holurile spitalului de vreo trei ore.

După alte 30 de minute coboară medicul, bate la ușă și îi deschide asistenta abia după ce o asigură că el e. Mă cocoață pe scaun, se uită în nas, curat. Îi explic că sunt dependentă de Bixtonim, am încercat să mă las cu apă de mare, ser fiziologic și vitamina A, dar n-a funcționat. Iar acum nu mai funcționează nici picăturile. Nu pot să respir, n-am închis ochii de 72 de ore, am stări de vomă și panică și vreau doar să dorm. Dar ce să facă el dacă nu am mucozități în nas? N-are cum să mă ajute. Bine, dar cum pot să scap de Bixtonim? Cu ser fiziologic și vitamina A.

Asta se întâmpla prin 2012, când eram dependentă de Bixtonim doar de un an. A început totul cu o răceală în timpul căreia am folosit din Bixtonimul lui taică-miu, deja dependent. Acum se împlinesc șapte ani și am în casă, în timp ce scriu, patru sticluțe de picături, una mai goală decât cealaltă.

Dependența de picături nazale e la fel de nasolă ca oricare alta, iar medicii ORL-iști avertizează că ori ascunde tot felul de afecțiuni dubioase (gen tot felul de rinite sau sinuzite) sau le poate cauza.

Ca s-o iau de la început, picăturile nazale activează ca niște vasoconstrictoare, care reduc temporar volumul mucoasei nazale și așa te ajută să respiri de parcă ai face-o prima dată în viața ta. Nasol e că o parte din substanțele pe care le conțin (cum ar fi oximetazolinia, xilometazolina sau efedrina) pot să inflameze sinusurile, să usuce mucoasa nazală sau să-ți distrugă complet mirosul.

„Pot apărea iritații ale mucoasei, ce se pot agrava până la sângerări locale, iar în cazuri (mai) rare diverse probleme cardiace”, îmi explică Cristina Goanță, medic specialist ORL.

Așa se face că mie îmi sângerează nasul periodic, trebuie să-mi ung nările zilnic cu vitamina A și simt mai greu mirosurile fine.

Am ajuns cu greu la concluzia că sunt dependentă de picături și câțiva ani mi-am imaginat că nu mai e altcineva, în afara familiei, care să treacă prin asta. Până am început să aud din ce în ce mai mulți în jur și să caut pe net.

Există forumuri dedicate subiectului, în care oamenii se plâng că au problema asta și de 14-15 ani, că și-au pierdut mirosul, că folosesc câte o sticluță pe zi. Mai sunt și ăia care vin cu soluțiile: ei s-au vindecat cu infuzii de mușețel, au tras pe nas apă cu sare sau au renunțat într-o singură zi prin voință. Dar mai nimeni nu zice c-a trecut pe la un medic, să vadă care-i faza și dacă au alte probleme dincolo de asta.

În ultimii patru ani folosesc Bixtonim doar noaptea, mi-l diluez cu ser fiziologic și îmi torn vitamina A în nări, dar mă panichez dacă nu-l am în casă, orice casă ar fi aia. Deși asta nu pare să atenueze efectele, pentru că leacurile băbești nu-s chiar ce trebuie. „Spray-ul cu apă de mare și uleiul de eucalipt ajută oarecum pacientul, dar pentru a remedia cu adevărat problema este nevoie de un tratament prescris de medicul ORL și de foarte multă complianță din partea pacientului”, adaugă Cristina Goanță.

Am ajuns în punctul în care oricât aș fi de beată (blackout style), dacă plec cu cineva din club, am grijă să mă opresc la o farmacie non-stop. Îmi iau două flacoane în vacanță și, mai nou, țin unul la birou, în caz că plec de acolo direct în oraș.

Ca să înțelegi cât de serioasă e treaba, cum să nu ajungi așa și cum să te lași, am vorbit cu mai mulți oameni care mi-au povestit cum e viața cu dependența de picături.

„Dependența mea se întâmpla cu mult timp în urmă, aproximativ vreo 12 ani. Cred ca după o răceală, combinată cu oarece alergie la praf. Am încercat, cred, o singură dată să mă las, variante cu apă de mare și cu mixare diluat Bixtonimul (eu eram dependentă de Olynth), dar n-a mers și am renunțat. Țin minte că trăiam o panică foarte reală, pentru să senzația e că nu poți sau n-o să poți să respiri fără picături. Făceam și pe dracu' în patru să nu-mi lipsească, aveam acasă, în geantă, la birou, în travel kit. Fiind, totuși, ceva care se dă OTC (fără rețetă), nu prea am avut situații disperate.

M-am lăsat, culmea!, în timpul unei răceli cumplite, pentru că situația era atât de congestionată încât nu-și mai făceau efectul. Nici picături, nici efedrina din medicamentele de răceală, nimic. Pur și simplu nu puteam respira deloc. Și mi-am zis că e cel mai bun moment să renunț la dependență. A fost cumplit, am făcut câteva nopți aproape albe: dacă ațipeam visam că mă sufoc pentru că uit să deschid gura ca să respir, și mă trezeam, și deschideam geamul larg ca să treacă atacul de panică. După vreo trei zile și vreo trei nopți din astea, răceala a cedat și am început să respir normal. Asta a fost acum vreo trei ani. Am mereu picături de nas în casă, dar de folosit le-am mai folosit o singură dată. Presupun că sunt vindecată.”

„Relația mea cu Bixtonimul este cea mai lungă, parșivă și complicată din viața mea, cu altcineva decât familia mea (este o prezență, nu un obiect, să fie clar).

A început când aveam vreo 12 ani, cred că după o răceală, și nu îl chema Bixtonim, ci Rinofug. Deși nu adormeam fără picături, rămâneam constant fără ele. Îmi aduceam aminte, la fel de misterios, pe seară, cu puțin timp înainte ca farmacia să se închidă. Drumul până la farmacie (cam în fugă) și înapoi (aici viteza era condiționată de intemperii) este cea mai constantă amintire a acelor ani. Asta și faptul că ai mei, strâmtorați permanent, nu comentau niciodată la această cheltuială. Trecusem de faza unui tratament pentru sinuzită, soldat cu o puncție memorabilă și irepetabilă, deci. Ne-am resemnat cu toții. Relația durează de atunci, in and out, cu cea mai lungă pauză de vreo cinci ani, am scăpat într-o vară la mare și am recăzut în iarna lui 2017.

Într-o iarnă, tipul cu care eram stătea în Drumul Taberei. A luat un troleu, un metrou, un tramvai, a mers pe jos, a sunat la ușă, mi-a întins sticluța și a plecat repede înapoi, că nu mai prindea tramvai, metrou, troleu. Zic că m-a iubit mult, doar pentru gestul ăsta. Acum am constant două sticluțe, una în poșetă și una acasă.”

„A început undeva prin clasa a opta, în 2002. După pubertate, alergiile se pot agrava, asta am pățit și eu, iar corpul să dobândească oarecare toleranță la antihistaminice. Hello, Bixtonim, nice to meet you! Am mers la medic, dar nu am vrut să mai folosesc hidrocortizon, din cauza efectelor adverse, mi-a explicat că nu e în regulă să îmi pun picături tot timpul, am înțeles, dar în prima seară când nu puteam respira aproape deloc, am cedat. Era foarte nasol și ai impresia că nu te oxigenezi deloc. Țin minte în vremea legalelor că treceam noaptea pe lângă un magazin de legale non-stop în drum spre farmacie. Mă gândeam atunci că eu și cei de la coadă suntem cam la fel, ieșim la miezul nopții să ne luăm substanța care ne trebuie.

De mai multe ori, am aruncat picăturile la gunoi și peste câteva ore am răscolit până le-am găsit. Cel mai amuzant, mai ales pentru cei din jur, a fost să prepar soluție salină cu apă fiartă și sare și să o folosesc în loc de picături. Însă, de câteva luni, am înlocuit total picăturile cu ser fiziologic. După vreo săptămână, a început să fie mai respirabil.”

„Când eram mică, mama era dependentă de picături de ani buni, nu știu exact de când, parcă s-a născut cu picăturile în brațe. Mă trimitea la farmacie aproape zilnic după picături, pe vremea aia era nebunie cu Olynth-ul. Are deviație de sept, probabil din cauza asta a ajuns dependentă. La un moment dat scăpase de ele, a încercat cu sare de mare și cu tot ce îi prescrisese medicul, dar a apărut Bixtonimul și a schimbat rețeta. Oricum, au existat mereu picături în casă și de multe ori când simțeam nevoia îi ceream, că nu îmi plăcea să stau cu degetele în nas sau să-l suflu, îmi provoca răni. Iar după vreo câțiva ani am început să fac sinuzită pe timp de iarnă și să folosesc picăturile mai des. Și le-am tot folosit.

Am realizat abia anul trecut prin noiembrie că am devenit dependentă de picături nazale, pentru că m-am trezit într-o dimineață cu patru sticluțe de Bixtonim pe noptieră, consumate în mai puțin de o săptămână. Dar n-am încercat niciodată să mă tratez.

Odată, eram plecată în oraș, fără vreo farmacie non stop prin apropiere sau picături la mine, așa că am sunat-o disperată pe mama sa mi le pună pe Uber, că nu mai puteam să respir deloc. Dar am mai învățat să mă controlez și să nu mai disper după picături dacă pot respira cât de cât ok, fiindcă risc să îmi pierd mirosul.”

Dacă ai sau crezi că ai o astfel de dependență, du-te la un control medical la ORL.