Hainele „de femei” purtate la început de bărbați îți arată în ce lume sexistă și homofobă trăiești

Nu-i vreun newsflash că, orice ai crede despre convingerile tale, într-o formă sau alta ai fost condiționat să asociezi diverse lucruri cu genul masculin sau feminin, deși ele sunt, în esență, unisex. Preconcepții despre ce e tipic masculin și ce e tipic feminin se regăsesc în toate aspectele vieții – de la stereotipurile toxice legate de rolurile în societate („bărbatul la muncă și femeia la cratiță”) la clișee amuzante, cum e treaba aia despre care se face mișto în mod sistematic pe internet: deodorantele și gelurile de duș pentru femei au arome florale sau fructate, iar cele pentru bărbați miros a concepte abstracte, gen „Cool Mountain Rush”.

Uite cum ai nimerit într-un moment bun ca să afli cum originile unor piese vestimentare sau accesorii pe care le asociezi cu genul feminin au pornit, de fapt, de la bărbați. Și de aici înainte nu pot continua fără să amintesc de Harry Styles. După ce a apărut pe coperta Vogue din decembrie 2020 îmbrăcat într-o rochie, Candace Owens a decretat că e cazul să „bring back manly men” și Ben Shapiro a spus că vede toată treaba asta cu bărbați în rochii drept „un referendum la masculinitate”. Harry a răspuns cu o postare pe Instagram în care mușcă ostentativ dintr-o banană, îmbrăcat într-un sacou pastelat, cu corset în talie.

Uite cum pe oameni de-ăștia îi lovește ironia fix în față. Am adus aici câteva exemple și-o recomandare: societatea merge înainte cu sau fără voie de la conservatori.   

Crop topurile sau, cum le ziceam în anii 2000, „bluzele cu buricul gol”, sunt puternic asociate cu genul feminin. Când retailerul ASOS a lansat în 2019 o colecție de crop topuri ca parte din linia lor de haine pentru bărbați, o mulțime de oameni – bărbați și femei deopotrivă – s-au scandalizat și și-au arătat repulsia pe Twitter.

Apoi ASOS a luat momentul și-a zis că se bucură că poate împinge moda un pas înainte.

Ironic este că crop topurile nu numai că au fost inițial purtate de bărbați înainte să devină un trend în moda feminină, ci, mai mult, au fost popularizate de o nișă percepută drept una dintre cele mai hipermasculine și, în mod tradițional, cisgender: jucătorii de fotbal american. 

Totul a pornit neintenționat, prin anii ‘70, când jersey-urile purtate de fotbaliști erau croite în mod special din secțiuni de material care să se poată rupe pe fâșii când un jucător încerca să scape de un altul care făcea o manevră de tackle. Se întâmpla ca jucătorii să încheie uneori meciurile cu tricourile parțial smulse de pe ei și cu abdomenele accidental la vedere.

Treaba asta a dat naștere unui trend care a luat amploare pe la începutul anilor ‘80: jucătorii de fotbal american au început să își taie deliberat jersey-urile pentru a-și etala mușchii abdominali și pentru a crea iluzia unor umeri mai lați prin comparație cu pieptul dezgolit. Crop topurile au devenit sinonime cu un aspect viril și asociate cu imaginea atleților.

Tot cam pe atunci, sălile de gimnastică au început să interzică accesul la bustul gol, ceea ce i-a făcut pe halterofili să adopte acest trend pentru a-și putea afișa în continuare mușchii intens lucrați, fără să fie dați afară din incintă. În scurt timp, branduri de sportswear precum Nike s-au prins că pot capitaliza de pe urma acestui trend și au introdus crop topuri în colecțiile lor de echipamente sportive, așa că, până la jumătatea anilor ‘80, deja era ceva ultra popular să vezi gym bros în micro topuri a căror dimensiune era invers proporțională cu nivelul de tonifiere al mușchilor. 

Au început apoi să apară în filme – Carl Weathers poartă un crop top în Rocky III (1982), iar în A Nightmare on Elm Street (1984) Johnny Depp poartă un cropped jersey.

În anii ‘90, crop topurile au început să fie marketate într-un mod care ducea din ce în ce mai puțin cu gândul la sport și mai mult spre sfera de fashion (Mark Wahlberg apare într-o serie de ad-uri Calvin Klein alături de Kate Moss, amândoi cu același crop top) sau într-o zonă cu tentă homoerotică (brandul de underwear Nikos a scos o serie de ad-uri în care modelele masculine purtau maiouri cropped și slipuri ultra strâmte și pozau în zei greci).

Shaun Cole, profesor asociat specializat în fashion la Winchester School of Art, consideră că motivul pentru care crop topurile au fost dezise de genul masculin este că, în perioada anilor ‘90, când infectarea cu HIV încă era puternic asociată cu homosexualitatea, a existat un imens backlash din partea bărbaților heterosexuali față de orice nu era considerat tipic masculin, din teama de a nu fi percepuți drept gay, iar moda, în mod tradițional, a fost considerată mereu ceva frivol și feminin.

Pantofii cu toc sunt probabil printre cele mai puternice simboluri ale feminității în prezent, însă multă vreme au fost purtați exclusiv de bărbați și au fost inventați pentru a fi un accesoriu practic (ironic dacă te gândești că sunt acum asociați cu durerile de picioare – ce-i drept, pe vremea aia nu existau pantofii stiletto).

Primii pantofi cu toc au apărut în Persia în secolul al X-lea și erau purtați de soldați, care, cu ajutorul tocurilor, își puteau fixa cât mai bine picioarele în șeile cailor (inclusiv în prezent, încălțările pentru echitație au toc din același motiv). 

Migranții persani au introdus ideea pantofilor cu toc în Europa, unde a devenit un trend în sfera aristocrată – bărbații de viță nobilă au început să poarte pantofi cu toc pentru a părea mai înalți și mai impunători. Tocurile semnalau de altfel și o situație materială bună, în ideea că arătau lumii că posesorul lor își permitea să dețină cai, pe atunci un lux. 

În 1670, regele Ludovic al XIV-lea a introdus moda pantofilor cu toc la curtea franceză și a decretat că numai nobilimea avea permisiunea să poarte tocuri. Ludovic prefera să poarte pantofi roșii (din material prețioase, precum satin sau catifea) și numai o suită de membri apropiați ai curții franceze aveau voie să poarte această culoare de pantofi. 

Când non-nobilimea a început să preia trendul și să poarte încălțăminte cu toc, curtea regală a mărit înălțimea tocurilor din dorința de a menține segregarea de statut social pe care o simbolizau pantofii cu toc. S-a ajuns astfel la următoarea regulă: toc de jumătate de inci (circa 2,5 centimetri) pentru clasele de jos, un inci pentru burghezie, un inci și jumătate pentru cavaleri, doi inci pentru nobili și doi inci și jumătate pentru prinți. 

Abia din secolul al XVIII-lea femeile au început să poarte tocuri, ceea ce a dus la un declin în popularitatea lor în rândul bărbaților. Un motiv în plus care a dus la aversiunea masculină față de pantofii cu toc a fost ideologia iluministă, care promova ideea că bărbații sunt ființe raționale, iar femeile creaturi iraționale. Cum la momentul respectiv tocurile nu mai erau purtate din motive practice („raționale”), ci din motive de mândrie și statut („iraționale”), au fost cedate femeilor. 

Încălțările masculine cu toc nu au dispărut total, ci au ajuns să fie purtate de anumite nișe. Cowboyii le-au purtat dintotdeauna, iar în anii ‘60 și ‘70 starurile rock (membrii trupei Beatles, David Bowie, Prince, Freddie Mercury), dar și membrii subculturii punk au început să le repopularizeze. 

De fiecare dată când un bărbat straight celebru poartă fustă – că e, în prezent, cazul lui Harry Styles, Jaden Smith, Kid Cudi sau Young Thug, sau că te gândești la Kurt Cobain în anii ‘90 sau la David Bowie în ‘70 și ‘80 – decizia aceasta vestimentară e considerată controversată, dar de o excentricitate pe care ei și-o permite în ochii lumii, fiind staruri pop–rock. Cu toate astea, tuturor acestor bărbați li s-a pus în repetate rânduri la îndoială atât masculinitatea, cât și orientarea sexuală. Sunt întrebați în mod sistematic în interviuri sau de către fani dacă sunt gay, adesea curiozitatea asta intruzivă și lipsită de respect coincide cu momentele în care apar la vreun eveniment sau în vreo revistă sau pe scenă în fustă sau o rochie.

Evident, să porți rochie sau fustă ca bărbat nu înseamnă că ești gay. Bărbații au purtat diverse versiuni ale rochiei sau fustei încă de pe vremea civilizațiilor antice, ba chiar erau standardul de îmbrăcăminte cu mult înainte ca pantalonii să fi fost inventați. 

Egiptenii, aztecii, grecii și romanii purtau diverse variante de togi, din motive practice – ofereau libertate de mișcare și puteau fi confecționate în mod ieftin și cu ușurință din bucăți de pânză care erau pur și simplu drapate pe corp și înnodate, fără să necesite vreo cusătură. Pe vremea Imperiului Roman, fustele scurte erau îndeosebi asociate cu virilitatea, fiind purtate de războinici în lupte (pentru că-i mult mai practic să te bați în fustă, care-ți oferă free range of motion, decât în pantaloni care trebuie să fie ranforsați în diverse puncte ca să nu se rupă). 

Togile erau, de altfel, practice nu numai în luptă, ci și în viața de zi cu zi – erau purtate de bărbați și femei deopotrivă, pentru orice fel de activitate, de la construcții sau creșterea animalelor până la diverse ritualuri religioase. Cei mai vechi pantaloni sunt de acum circa trei mii de ani și este vorba despre o pereche de pantaloni din piele destinați călăriei, aparținând mongolilor. De altfel, Peter Turchin, biolog evoluționist, leagă apariția pantalonilor în istorie de doi factori: necesitatea de a menține corpul la o anumită temperatură și necesitatea de a călări. 

Însă, în afara acestor două excepții, bărbații au continuat să poarte cu precădere diverse versiuni de fuste, rochii, togi sau tunici până prin secolul al XIV-lea, când croitoria a devenit o meserie veritabilă. Dacă până în acel moment hainele erau pur și simplu drapate pe corp, evoluția croitoriei a dat naștere conceptului de tailoring. Astfel, din secolul al XV-lea, hainele au început să fie cusute mai strâmt pe corp, iar bărbații au început să adopte un alt obiect vestimentar care azi e asociat cu genul feminin – dresurile. 

În secolul al XV-lea, standardul pentru bărbații aristocrați era să poarte fuste sau tunici scurte cu dresuri (ambele arătau lumii că purtătorii lor fac parte din clasa superioară, care nu are nevoie să călărească animale pentru a se întreține). Pantalonii au început să crească în popularitate pe parcursul următorului secol, dar, chiar și atunci, varianta fashionable erau pantalonii bufanți (pe care-i vezi în picturile renascentiste), care aduceau aminte de forma unei fuste.

Abia în secolul al XIX-lea s-a creat o delimitare clară între fuste și pantaloni și fiecare a început să fie asociat cu un gen. Din secolul XX, bărbații au încetat cu totul să mai poarte fuste sau rochii. Sunt însă și vești bune.

Indexul Lyst (un raport care documentează cele mai populare branduri și piese vestimentare la nivel mondial) a arătat că, oficial, fustele pentru bărbați încep să fie populare. Pentru prima dată în istoria lui, indexul ăsta include o fustă (creată de designerul Thom Browne) în top 10 cele mai populare produse de menswear din al doilea sfert al anului 2021. 

O comedie celebră din anii ‘90 – Robin Hood: Men in Tights – include o secvență muzicală în care haiducii încearcă să convingă publicul că sunt plini de bărbăție, deși poartă colanți: „We may look like sissies/ We may look like pansies”.

Dresurile și colanții sunt încă un set de chestii care dau atacul la masculinitatea fragilă, dar care au fost purtate inițial de bărbați. În secolele XV–XVI erau purtate exclusiv de bărbații nobili din Europa (regele Ludovic XVI al Franței era mare fan, conform portretelor lui pe care azi le poți admira în diverse muzee, precum și Henric VIII al Angliei – n-avem cum să știm exact dacă purta dresuri când ordona să-i fie decapitate soțiile, dar poți presupune că da).

Fustele erau încă populare în garderoba masculină, în special cea aristocrată, însă deveneau din ce în ce mai scurte, astfel că dresurile erau purtate pentru a contura forma picioarelor. Dresurile mai groase erau de asemenea purtate pentru călărie (un predecesor al colanților de călărie din ziua de azi), însă nobilii le purtau în continuare cu fuste scurte sau pantaloni bufanți, până prin secolul al XVIII-lea. 

Dresurile erau inițial confecționate exclusiv manual, până în 1589, când englezul William Lee a inventat mașina de croșetat. Dresurile croite la mașină puteau fi produse din materiale mai subțiri, căci mașina permitea croșetatul mai strâmt față de ce se putea realiza manual, așa că bărbații nobili au început să renunțe la dresurile din bumbac și au migrat către cele din mătase. 

În secolul al XVIII-lea, când au venit la modă cizmele înalte, dresurile fine din mătase trebuiau protejate ca să nu se rupă, așa că bărbații au început să poarte un accesoriu special, numit „boothose”, care se mula pe partea piciorului acoperită de cizmă și se plia peste marginea de sus a ei – în cazul aristocrației, era ceva obișnuit ca partea care se plia peste cizmă să fie din dantelă, alt element considerat azi „girly”, dar purtat multă vreme de bărbați. 

Deși a fost mereu considerat „socially acceptable” ca bărbații să poarte fel de fel de bijuterii, nu toate podoabele sunt primite cu același grad de acceptare publică. Recent, colierele cu perle au devenit un trend. Le poți mulțumi lui Harry Styles și A$AP Rocky, în principal, plus designerilor de la Comme des Garçons, Gucci și Dior, care au adus în mainstreamul modei masculine acest accesoriu. Chiar și așa, nu scapă de critică, pentru că-s considerate bijuterii tipic feminine. Dar cu mult înainte de secolul XX, când Coco Chanel a popularizat colierele din perle purtate la gât în șiraguri suprapuse, perlele au fost purtate de bărbați. 

Perlele au fost mereu rare, așadar, prețioase – un simbol de statut. În secolul al XVI-lea, împăratul Babur al Indiei și urmașii săi din dinastia mogulilor purtau perle, iar în Europa, în aceeași perioadă, Henric al VIII-lea purta haine cu perle brodate. De asemenea, perlele sau sideful erau uneori oferite drept cadouri pentru a simboliza o onoare. Regina Elisabeta I l-a decorat pe exploratorul Sir Francis Drake cu așa-numitul „Order of the Pearl” și i-a oferit în dar o perlă rară descoperită de el însuși în unul dintre voiajele sale, sub jurământul că o va proteja cu prețul vieții. Nu în ultimul rând, căpitanul James Cook a primit în dar de la triburile din Tahiti un scut din sidef.

Ce trebuie să ții minte din toată treaba asta e că e total aiurea să te enervezi că nu știu ce piesă e preluată de bărbați sau de femei. Faptul că un tip poartă fustă, colanți sau un crop top e fix la fel de normal ca atunci când o femeie poartă pantaloni sau cravată. Ce purtăm depinde de preferințele personale, de context, de trenduri, dar clar n-ar trebui să depindă de teama de a fi perceput(ă) drept mai puțin bărbat sau mai puțin femeie. Așa că bine-ar fi să nu judeci pe nimeni pentru ce poartă și să te simți liber să porți orice ai chef, ignorând conotațiile sexiste pe care societatea le-a atribuit unor haine sau accesorii.