March for our Lives, care s-a întins pe o lungime de 3,2 kilometri în Parkland, Florida, a ajuns la liceul Marjory Stoneman Douglas sâmbătă, unde liderii elevilor au cerut mulțimii să păstreze un moment de tăcere în amintirea celor 17 uciși. Au încetat să mai cânte „They fly high as we march by” și „Enough is enough", iar singurul lucru care se mai auzea era zgomotul pașilor.Odată ce mulțimea s-a mai rărit la prânz, unii s-au întors în locul în care a avut carnagiul din februarie ca să lase câte o lumânare. Cinci săptămâni de mori de vânt din plastic, fotografii, medalii, ursuleți de pluș și flori uscate de căldura din Florida de Sud au fost strânse într-un memorial emoțional. Am văzut-o pe Ellie Durban, care nu părea mai mare de șase ani, cum a lăsat o pancartă pe care scria „Ai grijă de mine”, printre critici la adresa senatorului american Marco Rubio, chemări la vot și promisiuni de genul „Never AGAIN”.
Publicitate
Deși protestele au devenit o formă constantă de petrecere a timpului pentru oamenii ca mine, din New York, nu-mi amintesc ca-n copilăria mea din Broward County să fi avut așa ceva. Am absolvit liceul Deerfield Beach în 2007, la treizeci de minute distanță de liceul MSD, pe ai cărui elevi i-am întâlnit la competiții sportive și de matematică. Știam de comunitățile închise ale Parkland-ului și de proximitatea cu Everglades, de la petreceri și zile de naștere. Parkland-ul pe care l-am văzut sâmbătă era diferit, desigur: complet schimbat de o istorie tragică a Americii.Liceul MSD e acum asociat cu elevii săi curajoși care-și transformă durerea și privilegiul în putere. După cum mi-a zis Krystin Anderson, care locuiește în apropiere de MSD, dar merge la Deerfield, „E orașul meu, sunt oamenii cu care merg la biserică, persoane care au grijă de verișorii mei, ar fi putut să mi se întâmple mie. Sunt aici, ca să nu fie altcineva.”
Articolul a apărut inițial în VICE US.