Am fost răpit, închis și torturat pentru că voiam să filmez niște arme chimice

În 2003, războiul brutal, cu probleme etice majore, care se petrecea în Darfur, a pus întinsa regiune deșertică sudaneză pe harta multor americani pentru prima oară. Era în a doua jumătate a primului mandat al lui George W. Bush. „Războiul asupra terorii” era în toi, iar invazia americană a Irakului era încă proaspătă în conștiința publică – ceea ce a făcut ca efortul activiștilor pentru drepturile omului și al jurnaliștilor de a convinge segmente mari din publicul american să fie atent la crimele de război din Africa să fie cu atât mai impresionant. Și de convins i-au convins – „Salvați Darfurul” a fost printre primele campanii de justiției socială care chiar au ajus virale, fie și pe termen scurt.

Miza era mare. Din 2003 până în 2008, se spune că guvernul președintelui sudanez Omar Hassan Ahmad Al Bashir ar fi colaborat cu grupările militare arabe la o campanie de genocid asupra populațiilor Fur, Masalit și Zaghawa, conform procurorilor Tribunalului Penal Internațional. Sute de mii de civili au fost mutați cu forța și se estimează că 300 000 de oameni și-au pierdut viața. Phil Cox, un documentarist britanic care a făcut echipă cu Daoud Hari, un etnic Zaghawa din Sudan, a fost printre jurnaliștii care și-au asumat riscuri majore ca să documenteze suferințele.

Toamna trecută, în timp ce Donald Trump era pe cale să devină președintele Americii și atenția lumii se muta asupra amenințării ISIS și a crizei refugiaților din Siria, Cox a hotărât să se întoarcă în Darfur. Hari, despre care afla atunci că e taximetrist la New York, i s-a alăturat din nou. Dar de data asta, Cox și Hari înșiși au devenit subiectul, după ce au aflat că pe capul lui Cox se pusese o recompensă. După ce i s-a ascultat telefonul, zice Cox, el și Hari au trecut printr-o lungă perioadă de captivitate, în timpul căreia au fost torturați intens. Am vorbit la telefon cu Cox înainte de lansarea noului său film nou despre experiența asta năucitoare, Captured in Sudan, ca să înțelegem de ce a vrut să se întoarcă în Darfur în 2016 – și despre cum totul a luat-o pe o pantă oribil de greșită.

VICE: Înainte să vorbim despre film, care e aproape în întregime despre ce ți s-a întâmplat ție ultima dată în Sudan, aș fi vrut să vorbim despre ce-ți propuneai tu să faci acolo. Știu că doar acum câteva săptămâni, ONU și-a anunțat planurile de a retrage negociatorii de pace din zonă, iar despre Statele Unite s-a zvonit că iau în calcul anularea sancțiunilor asupra Sudanului. Dar și tu ai muncit deja mult acolo. Ce sperai, de fapt, să reușești când te-ai întors acolo în 2016?
Phil Cox: Păi, am fost prima oară acolo în 2004, la începutul crizei. Nu mă mai întorsesem de vreo zece ani. Darfur era într-un vid mediatic, nu mai fusese nimeni acolo de niște ani. Se derulau destul de rapid multe chestii în sfera politică – geopolitică. Ca să aducă Sudanul înapoi pe scena internațională, Uniunea Europeană, Marea Britanie și Germania trimiteau bani publici în Sudan, ca să îi ajute pe imigranți. Se ridicau sancțiunile și, cumva cireașa de pe tort, erau niște zvonuri plauzibile cum că s-ar folosi arme chimice de către guvern împotriva civililor în munți, adică fix zona spre care mă îndreptam eu [la momentul incidentului].

Deci, luând în calcul absența, care era starea de securitate când ai vrut să intri în țară prin Ciad, prin comparație cu zece ani în urmă?
Prima mea vizită a fost când sudanezii bombardau Ciadul, iar între guvernele Ciadului și Sudanului exista un conflict. Deci granița era foarte permisivă. Treceau zeci de mii de refugiați. Era extrem de haotic. Rebelii, Armata Sudaneză a Eliberării – rebelii ASE – luptau împotriva guvernului. Era foarte greu să traversezi o graniță așa de mare prin deșert. Și situația era foarte diferită față de acum, când guvernele Ciadului și Sudanului lucrează împreună, iar oamenii în general n-au voie nici măcar să se apropie de granița respectivă. Chiar e o zonă de teren în care ambele forțe lucrează în echipă.

Și de-asta la un moment dat n-aveai cum să intri în Ciad, nu?
Așa e. Când mi-am dat seama că recompensa pusă pe capul meu era pe bune [una dintre variante era să] mă întorc în Ciad, dar la scurt timp după m-ar fi arestat și pe mine, și pe Daoud, pentru că guvernul din Ciad ar fi informat guvernul sudanez. La fel, n-aveam cum să mă duc spre nord, spre sudul Libiei, pentru că și-acolo erau divizii militare semnificative, care patrulau granița.

Care e diferența de abordare între a face un documentar despre un conflict pe termen lung de tipul ăsta, spre deosebire de cum ar face alți jurnaliști un film acasă, în Statele Unite, să zicem?
Cam trebuie să abordezi subiectul dintr-o perspectivă de reportaj, mai degrabă decât una orientată spre personaje [și să pui] întrebări exacte. Întrebările au fost: se folosesc arme chimice? Și care sunt vocile și mărturiile oamenilor din Darfur? Poți să livrezi mărturia lor unui public mai larg, ca să nu mai vorbească un politician și diplomat sau o instituție oficială în numele lor, dar poți tu, jurnalist fiind, să-i lași pe oameni să vorbească în nume propriu? Asta înseamnă că trebuie să faci teren și să te apropii mult de situație.

Evident, situația poate să se schimbe foarte rapid în condițiile astea și mi-am dat seama că eu mă transform în poveste și n-aș fi avut posibilitatea să contactez oameni din Darfur pe teren – era prea periculos și pentru ei și pentru mine. Dincolo de asta, aveam un sudanez din Darfur [cu mine] (pe Hari), așa că am lăsat să se desfășoare povestea noastră, în caz că asta ar fi fost singura pe care puteam s-o obțin. Mi-am dat seama că a arăta ce înseamnă asta și cât de departe e dispus acest nou guvern sudanez să meargă ca să oprească un jurnalist independent ar pune cumva în lumină ce se-ntâmplă cu adevărat în Darfur.

În film te-ai arătat surprins – și, sigur, e de înțeles – că s-a pus o recompensă pe capul tău. Dar având în vedere ceea ce tocmai ai spus și ce experiențe ai avut acolo, chiar a fost atât de șocant că îți puseseră o țintă pe spate?
Era recompensa, dar [și faptul că] au mers până-ntr-acolo încât să închidă rețeaua de telefonie mobilă în sudul Darfurului. E ca și cum ai întrerupe semnalul de mobil în Texas pentru un singur jurnalist. Ești în deșert. Oricum e greu să ai [niște semnal]. Dar reacția guvernului sudanez – la început nu mi-a venit să cred. Chiar nu mi-a venit să cred.

Și chiar și după ce asistaseși la atâtea orori, ai fost șocat că fac eforturi așa mari ca să te oprească?
Da, a opri un jurnalist independent cu o cameră de filmat e pur și simplu – îți arată [motivul] principal, pe care eu și Daoud l-am văzut cât am fost acolo, și care e în continuare activ, și anume, embargoul reciproc între SUA și Sudan. Asta se întâmplă fix acum. Hotărârea asupra sancțiunilor SUA împotriva Sudanului încă se discută. Guvernul sudanez plătește niște grupări de lobbyiști din SUA. Posibilitatea de a-i lăsa pe Daoud și pe Phil Cox – cetățean britanic – să expună abuzul de arme chimice, nu era ceva pentru care erau pregătiți.

Totuși, te-ai aventurat conștient fiind că, într-o oarecare măsură, poate mai mult decât în alte filme pe care le-ai făcut sau în alte documentare în general, încercarea în sine de a face filmul ăsta avea să joace un mare rol în poveste, nu?
Nu cred. Darfur e un loc imens, iar puterea pe care am avut-o ne-a arătat că suntem foarte mici și lipsiți de voce. Era posibil să ajungem la munții ăia unde se găseau armele chimice. Problema era noua alianță între Ciad și Sudan. Era ca și cum am fi trezit dragonul care dormea. Ce n-am putut estima a fost punctul până în care poate merge dragonul ăsta odată ce e trezit. Dar doar pe baza faptului că puteau să mobilizeze oameni și să dea sume mari de bani, ne-a făcut să nu avem încredere în nimeni. Ne-am apropiat destul de mult. Am ajuns la câțiva kilometri distanță de munții ăia, iar din punctul ăla căutam doar să ne ascundem.

A existat vreun moment în care ți-ai dat seama că n-o să ajungi în munții ăia și n-o să poți face filmul pe care ți l-ai propus – că tu ai devenit subiectul?
Există un moment în care-ți dai seama că s-a zis cu povestea ta inițială – că te lași pe mâinile altora și că ai pierdut complet puterea. [Dar] a existat un moment în prima dimineață în care am fost răpiți, cred că era ajunul Crăciunului [când] m-am [întrebat] dacă nu cumva putem să răsturnăm situația. Cred că pur și simplu nu voiam să rămân o victimă complet pasivă. Tot căutam moduri de a mă întoarce cu o poveste.

Și ai găsit povestea filmând clandestin – prefăcându-te că-i înveți pe cei care vă țineau captivi cum să folosească o cameră, dar înregistrând, de fapt.
[Ca freelancer], ai o mare responsabilitate față de oamenii care te-au susținut – trebuia să scăpăm cu viață. Asta ne-a motivat să încercăm să creăm o legătură cu cei care ne-au capturat, o legătură cu cei care ne-au răpit, și să supraviețuim detenției și chestii de genul ăsta.

Ai vreun regret că l-ai dus înapoi pe Hari?
Am vorbit mult despre asta. Cred că cea mai mare frică a mea era c-o să-l prindă pe el și ce-ar putea să-i facă. Daoud nu-și făcea iluzii. Era pregătit să-și asume riscul. Își dorea să facă asta, cred – să-și asume fiecare propria hotărâre. Daoud știa la ce se întoarce. Toate planurile noastre și pregătirile s-au concentrat asupra celor mai bune îngrijiri [pe care le-ar fi putut primi el] în caz că avea loc cel mai nasol lucru – și nu ne-am gândit niciodată că mi s-ar putea întâmpla mie ceva, albului britanic. Amândoi eram complet conștienți de situația în care ne băgăm.

Printre altele, ai fost torturat cu bâte de mânat vitele – și singur, dar și într-un mod cumva social. Erați aproape unul de celălalt, nu? L-ai auzit cum strigă și i-ai recunoscut vocea?
Am trecut printr-un proces prestabilit de a ne distruge rezistența psihologică și fizică. Am fost ținuți captivi împreună într-un loc necunoscut, în întuneric, și pe Daoud l-au bătut lângă mine. Am reacționat foarte diferit. Eu am urlat mult, iar el a interiorizat mult.

Devii foarte animalic ca să supraviețuiești. Dacă te trezești că arăți teamă și slăbiciune, ei se bucură și nu te mai bat. Apoi începi să faci asta ca mod de a supraviețui bătăii. Nu mai există mândrie. Încerci doar să supraviețuiești la modul primar.

Te-a ajutat să fii în aceeași situație cu o persoană cu care mai fuseseși acolo – ca să-ți menții speranța, din punct de vedere psihologic?
Problema cu faptul că am fost captivi împreună e că ne-au interogat separat. Problema reală era că o să fie diferențe între poveștile noastre și că o să ne tortureze în funcție de asta. Evident, Daoud mai trecuse prin asta și i-am cerut sfatul, iar el a zis pur și simplu: zi adevărul și-atât, iar dacă ascunzi lucruri, încearcă să le ascunzi de tot. Dar încearcă să spui cât mai mult adevărul. Problema e când spui adevărul și nu te cred.

Ai ascuns un card de memorie cu imaginile filmate în anus în tot acest timp. Ai fost vreodată aproape de a-l ceda?
Nu, pentru că devenise singurul lucru – eram în continuare cineast și aveam toate munca și problemele băgate în cur. Era… era ceva ce reușisem să ascund ca să-mi mai păstrez cât de cât identitatea, scopul, dincolo de a fi o victimă pasivă, și era ceva ce mă făcea să simt că am un atu asupra lor, de care ei nu sunt conștienți. Asta m-a menținut în viață. A fost un mare avantaj. A devenit un lucru foarte important. Cred că dac-aș fi pierdut asta, m-aș fi simțit ca ultimul ratat, mi-aș fi pierdut scopul. Cumva, te agăți de orice care-ți menține identitatea, când te afli în astfel de situații care te pot distruge.

Au existat câteva momente când a părut că ești foarte aproape de a fi ucis. Dar poate cel mai aproape a fost când te-au legat și ți-au zis că te aruncă dintr-un avion, pe ușa din spate.
Ăla a fost momentul cel mai terifiant. Eram și legat la ochi. Când ești legat la ochi, imaginația ți-o ia razna. Tocmai mă gândisem brusc c-o să mă arunce din avion. Mi-am dat seama că până-n punctul ăla mă ascunseseră [de trecători]. Ar fi fost super convenabil, dacă era cazul să dispar.

În punctul ăla erai în aer?
Nu, acceleram foarte rapid pe pistă. Eram pe punctul de a decola, dar eu eram pe rampă, în spate.

Erai la intrarea din spate a avionului, cea de cală.
Rampa avea o pânză și mă forțau să stau pe pânză.

Preț de o clipă a părut că o să decoleze și-o să te împingă în gol, nu?
Asta mi-au spus.

Totuși, după niște minute sau chiar o jumătate de oră terifiantă te-au adus înapoi pe un scaun, nu?
De fapt, i-am implorat să mă lase în viață. A venit tipul și mi-a zis să fiu bărbat. Așa s-a exprimat.

Dar oare te-a salvat faptul că i-ai rugat sau că nu voiau niciodată să te ucidă?
Acum mă uit în urmă și văd lucrurile altfel. Nu știam că mă duc la interogatoriu. Nu-mi spuneau multe. Cred că eram un trofeu. Făcusem multe în 2004 și 2005 ca să atrag atenția Organizației Națiunilor Unite. Apărusem la 20-30 de posturi de știri, în parlamentul britanic, în parlamentul european. Eram pe tot internetul. Știau cine sunt.

Hai să vorbim despre închisoare. Știu că ai menționat în articolul din The Guardian că unul dintre bărbații de-acolo îi dăduse un pumn în față unui general și furase niște mașini ale autorităților. Dar, în general, erau prizonieri politici? Ce te apropia de colegii tăi de închisoare?
Aveau o închisoare separată pentru ceea ce s-ar putea numi prizonierul comun. În celulele-cușcă în care eram noi, toți erau acolo din motive politice sau dintr-un alt motiv [special]. Refuzau să se alieze cu ei. Mulți nici nu știau de ce sunt acolo. Erau universitari, oameni de afaceri. Era o pușcărie politică. Ce se vedea era că niciunul dintre noi nu știa cât o să stea acolo.

Ceilalți oameni de-acolo te-au luat sub aripa lor?
La început, a fost un singur tip. M-a ajutat fără politețuri. Mi-a zis să ies, să mă spăl pe dinți, să-mi asigur igiena și să învăț drumul spre celula mea.

A existat vreun moment când ți-ai dat seama, oricât de îngrozitor ar fi fost, că ești bolnav, blocat în închisoare și nu știi când o să ieși – dar că ai un subiect, cumva? Ai mai avut și-atunci fiorul jurnalistic?
Absolut. Mă ajuta să trăiesc de pe o zi pe alta. Erau acolo oameni din toate clasele sociale – ăsta e Sudanul ascuns. Ăsta e locul în care n-ar putea niciodată să ajungă vreun jurnalist. Asta chiar e o poveste la prima mână despre interiorul unui regim opresiv, dintr-o închisoare poltică. Era destul de sinistru. Din orășele, orașe mari, de la țară. Tineri, bătrâni – bărbați la 80 de ani. Băieți care încercau să organizeze o ligă de fotbal. Asta era partea esențială în a spune ce face guvernul împotriva oamenilor. De asta mi-am dat seama. Am încercat întotdeauna să vorbesc și să ascult povestea fiecăruia.

Ai putut să filmezi ceva?
Nu. Nu era nimic permis. Doar ții minte. Amintirile sunt lucruri de mare preț în Sudan. Ții minte numerele de telefon ale altora, numele, îți amintești cum le cheamă pe soțiile celorlalți, în caz că îți dau drumul. Doar ții minte.

Hai să ne uităm un pic mai în ansamblu. Cât de rea ți se pare situația actuală din Darfur prin comparație, să zicem, cu cea de acum 14 ani? Regreți vreun pic că n-ai fost capabil să scoți la lumină povestea pe care ți-o propuneai – presupusa utilizare a armelor chimice? Te mai apasă asta?
Cred că guvernul a câștigat războiul în Sudan, în Darfur. Guvernul sudanez a câștigat războiul împotriva rebelilor. În principiu, ei conduc acum Darfurul și asta e marea deosebire față de 2005-2004. Evident, ce am văzut eu și le zic oamenilor [e asta]: guvernul acționează fără remușcări. Încă mai există violuri. Încă mai există crime. Cazul la care mă refer e sora lui Daoud, Noi, [care] a fost ucisă acum două săptămâni de un membru al grupului care ne vâna pe noi, gruparea paramilitară de Sprijin Rapid.

Cred că prima mea misiune a eșuat. N-am ajuns în munții ăia. Dar cred că am fost suficient de agili cât să ne adaptăm oriunde ne-ar fi trimis, ceea ce, în sine, a fost o poveste interesantă. Nu-mi convine deloc eticheta de alb care a fost torturat. Într-un anume fel, mi se pare umilitoare, dar dacă e o cale de a deschide conversația publică, cu un public larg, și de a dezbate regimul de stat din Sudan, atunci așa să fie. Și dacă m-aș fi întors cu vreo mărturie a oamenilor care vorbesc despre munți, poate că povestea n-ar fi primit la fel de multă atenție ca asta. [Deci], da, misiunea noastră a eșuat, dar mai cred că am și reușit, într-un fel, să ne ținem de [datoria] noastră de jurnaliști și să ieșim cu un subiect, care, deși a devenit unul personal, n-a fost niciodată ceea ce credeam că va fi.

Captured in Sudan e regizat de Phil Cox, Daoud Hari și Giovanna Stopponi. Filmul e o producție Field of Vision, în co-producție cu Channel 4.