De ce au ajuns femeile să fie furioase

Am împins un bărbat săptămâna trecută, într-un bar. Nu i-am dat un ghiont delicat, ci l-am îmbrâncit. Și ardeam de nerăbdare. Mușchii mei s-au încordat, îndemnându-l să lovească și el. Am stat cu o băutură într-o mâna, în așteptarea primei dăți din viața mea în care puteam să mi-o folosesc pe cealaltă pentru a-i trage cuiva un pumn în față.

Tipul nu făcuse nimic greșit în mod special. Poate că se lovise de mine de câteva ori în timp ce se legăna cu halba în mână. Dar apoi s-a întors, cu un ochi fixat pe fruntea mea și cu celălalt pe pervarzul din stânga mea, și a spus: „Zâmbește pentru noi, drăguță!”.

Și asta a fost tot. M-am pierdut cu firea. Am pălit dintr-odată. Am început să clocotesc puternic pe interior. Brațul meu a preluat controlul și l-am împins.

„Nu, nu-mi poți cere să zâmbesc. Te urăsc pentru că mi-ai cerut asta și mă urăsc și pe mine însămi pentru că m-am conformat de fiecare dată până acum. Când am decis pentru prima dată să zâmbesc, să râd, să gem în timpul sexului când nu simțeam deloc nevoia, doar ca să te flatez, să te liniștesc sau să te conving să mă lași în pace? Când am început să uit că ăsta este corpul meu? Corpul meu. Mâinile mele. Buzele mele, care execută un spectacol în lumea asta pe care am clădit-o. Nu poți vedea că e ceva greșit în toate astea?”

Asta am vrut să-i zic. Dar n-am făcut-o.

Părea șocat. Așa mă simțeam și eu. Poate rușinat. Dar nu mi-a părut rău. Comportamentul meu a fost complet deplasat. A fost agresiv, dezagreabil și, până de curând, nepotrivit. Dar nu cred că sunt singura care se simte așa.

S-a produs o schimbare în ultimele două luni. Sămânța a fost sădită anul trecut când o femeie calificată, cu experiență în spate, a pierdut alegerile prezidențiale din America în fața unui bărbat sexist, rasist, acuzat de viol. Un contrast comic dacă e să privești din punctul de vedere al eligibilității, dar care mi-a și frânt inima. Și ăla a fost doar începutul. A fost un an plin de atacuri la adresa femeilor. Din conversațiile purtate cu alte femei, multe spun că simt această furie străină care le curge prin vene.

I-am povestit unui prieten despre comportamentul meu. Mă simțeam vinovată, bănuiam că e din cauza stresului de la locul de muncă. Fusesem irascibilă, îmi sărea repede țandăra. Și acum, apăruse această agresivitate involuntară.

Nu puteam să înțeleg. Mulți dintre prietenii mei cei mai buni sunt minunați, amabili, amuzanți și buni la suflet. N-aș putea să trăiesc într-o lume fără ei. Dar totul s-a schimbat subit și nu-mi vine să cred cât de ignorantă am fost de nu am văzut mânia care s-a adunat în mine.

Femeile cu care am stat de vorbă săptămâna asta mi-au spus că sunt constant nervoase și „gata de luptă” când vine vorba de bărbați. Nu mai sunt indiferente față de porcăriile pe care le zic unii pe stradă, de superioritatea cu care le vorbesc sau atunci când un străin de la bar își pune mâna în jurul taliei lor. Dar nu este o furie îndreptată spre bărbați ca indivizi. Poate că ei sunt considerați de vină pentru că sunt la îndemână. Dar ei sunt doar o consecință. Tipul care mi-a spus să mă înveselesc este doar un exemplar. Un rezultat al unui sistem pe care nu îl mai pot digera.

Cazul Harvey Weinstein este oribil. Hărțuirea sexuală în Parlament este oribilă. Dar dacă e să fim sinceri, nimic din toate astea nu mă miră. Poate doar detaliile groaznice. Violența. Proporția mușamalizărilor. Dar inegalitatea și abuzul nu sunt lucruri noi. Nici nemulțumirile femeilor. Dar asta se simte diferit.

Ce cauzează această schimbare acum, pentru prima dată, e că femeile nu mai sunt încătușate de acea parte a subconștientului care le spunea că dacă ies în față, vor fi ignorate, batjocorite sau numite mincinoase. Dar ideea că femeile au o voce în spațiul public, într-un sens real, care ar putea aduce schimbarea, rămâne în continuare ridicolă. Femeile sunt depășite cu mult numeric de bărbați în televiziune, print, radio, comedie și politică. Știm asta.

Deirdre Mullins este o actriță care a primit un premiu de la BAFTA Scoția luna aceasta. Ea a declarat următoarele despre furia femeilor: „Da, bănuiesc că am fost furioasă. O mânie care s-a acumulat în timp. Este o chestie de zi cu zi care a ajuns să fie perfect normală, ca sunetului traficului din Londra”. Ea a atras atenția asupra faptului că raportul este de 2:1 bărbați care apar pe ecran (pe posturile de televiziune pentru copii, cifrele sunt de de 3:1). Ea și prietenul ei sunt amândoi actori. Ea câștigă de zece mai puțin decât el, cu toate că prestează aceeași muncă. În timp ce ea e pusă în echipă cu bărbați care sunt cu 30 de ani mai mari decât ea, iubitul ei care-i de-o seamă cu ea e cuplat cu femei cu 10 ani mai tinere decât el.

Deși aceste deversări bruște și explozive de tupeu și adevăr se întâmplă la suprafață, efectele lor pătrund și mai adânc în corpurile femeilor.

Ria Chatterjee este jurnalist la postul de televiziune ITV. „Femeile nu pot avansa dacă nu-și exprimă furia pe care o simt față de secolele de inegalitate și misoginism”, mi-a spus ea. „Și să nu uităm că acțiunea de exprimare a acelei furii este controlată de bărbați”. Ceea ce e interesant, pentru că atunci când femeile țipă și strigă sunt considerate „isterice”. Instabile emoțional! Deci, este ăsta motivul pentru care simțim toate astea într-un mod mult mai brutal? Pășim într-un corp dominat de furie despre care rareori am fost conștiente?

Această universalitate aparentă a părții întunecate din dorința și puterea masculină este dezvăluită în timp ce fiecare instituție mare cade la pământ precum un joc de domino. Cu fiecare piesă căzută, totul devine mai puțin șocant. Și dintr-o dată, totul este incredibil de deprimant și însuflețit. Atunci această situație nu mai este o creatură năsocită, văzută doar de unii – dacă alegi să-i crezi –, dar care n-au reușit niciodată să-i dovedească existența.

Și așa femeile au puterea, într-un final, de a ajunge la rădăcina acestui comportament care a dus la extreme: violență, viol. Nu-l pot combate pe gigantul Weinstein în timp ce el se înconjoară de scuturi din aur, dar se pot revolta local, pot simți că aceste schimbări mici trebuie să fie făcute pentru a se ajunge la ceva măreț.

„A fost o glumă, drăguță! Păreai de gașcă!”. Și eu aș încuviința, cu un zâmbet pe buze. Dar nu este distractiv. Nu mă distrez. Nu mă distram nici când eram la facultate și simțeam că datorez ceva unui bărbat după o întâlnire. Sau atunci când aveam 16 ani și bărbații își băgau mâinile pe sub fusta mea atunci când ieșeam în cluburi. Sau în nenumăratele rânduri din ultimii șapte ani, de când am făcut public faptul că sunt lesbiană, în care bărbații mi-au spus că n-am de ce să-mi fac griji. Mă pot vindeca ei.

Foarte puține inegalități clocotesc, se înmulțesc și ajung să fie niște mușamalizări mari, grotești. Și aceste picături din rezervorul de amorsare pe care le-am simțit în fiecare zi încă de la naștere devin inflamabile.

Nu sunt o persoană căreia îi sare țandăra des. Dar furia poate să aibă și o funcție de protecție. Și cred că, deși tardiv, asta se întâmpla acum că mi s-au activat simțurile. Privesc responsabilitatea într-un fel în care n-am mai făcut-o înainte. Pentru că schimbările mari, la nivel global, n-au fost niciodată în plan. Până acum mă cenzuram ca să mă protejez pentru că este demoralizant să duci zilnic o luptă inutilă. E deprimant. Îți taie din avântul de a trăi. Dacă nu-i mai dai atenție unui bebeluș care plânge, până la urmă se va opri singur din plâns.

Am ignorat starea lucrurilor pentru a-mi păstra demnitatea atunci când nu aveam puterea de a le schimba. Dar conștientizarea vidului dintre puterea bărbaților și cea a femeilor, și profunzimea atitudinilor prefăcute care sălășluiesc în corpurile noastre sunt atât de mari, încât pot să le procesez doar cu ajutorul furiei.

Trăim în haos și întunericul cuprinde marginile lumii. Dar dacă femeile vor rămâne furioase, totul va rămâne la cheremul oricui. Este timpul să dărâmăm și să reconstruim această lume, casa asta a noastră, cât timp mai avem furia, energia și combustibilul necesar.

Se întâmplă rar să fii martorul unei schimbări în timp real. O schimbare adevărată de ansamblu și a regulilor pe care le folosim ca să ne evaluăm. Poate fi tulburător sau încântător, în funcție de temperamentul și poziția ta în această nouă lume care ți-a fost propusă. Nu există precedent, nu există markeri. Poate că focul ăsta care arde în interiorul femeilor are un motiv. Ceva ce am învățat din istoria noastră despre furie, schimbare și portița limitată de timp pe care o putem folosi pentru a-i valorifica puterea. Acum deținem controlul. Avem aceeași inimă, sângerândă, care bate. Nu mai putem să înăbușim ceea ce am știut mereu că este adevărat. Monstrul a devenit mult prea mare și nu mai încape sub pătură.

În timp ce ne apropiem de finalul anului și suntem cuprinși de letargia sărbătorilor, nu pot să nu mă întreb cât va dura această perioadă de furie și cum o vom folosi. Așa cum zice și Mullins: „Mi-e puțin frică să nu se risipească această furie colectivă înainte să aibă loc schimbări profunde… și apoi, oamenii se vor plictisi. Și nu există nimic mai periculos decât plictiseala”.

Emily Sargent este redactor-șef la The Times Weekend.

@EmSargeant