FYI.

This story is over 5 years old.

violenta

Am întrebat mai mulți români despre cât de grav și-au luat bătaie de la părinți, în copilărie

Cei mai mulți dintre oamenii cu care am vorbit, în București, mi-au spus că au meritat să fie bătuți în copilărie pentru că erau neascultători.
Ioana Epure
Fotografie via Pixabay

„Aveam un tată crescut la țară și el, la rândul lui, învățat cu corecția fizică, pe care ne-o aplica și nouă, copiilor. În principiu cu ce-i cădea la mână, un obiect contondent, ca sa zic așa. Bețe, bare, ce găsea în momentul ăla ca să ne lovească. Nu cu mâna, voia să dea cu spor. Pe mine m-a făcut să înțeleg că violența nu e o metodă de a educa copilul. Știind ce înseamnă să fii altoit de părinți, am evitat pe cât am putut să fac și eu asta.”

Publicitate

Știi deja că bătaia e ruptă din rai și unde dă mama, crește. Cel puțin în România. Crește un cucui, crește o vânătaie, dar în principiu crește ceva, ceea ce e clar semnul unei productivități educaționale. Nu mi-e foarte clar de când sunt învățăturile și zicalele astea în limba română, dar mi-ar plăcea să aflu, pentru că în felul ăsta probabil aș înțelege și în ce epocă ne aflăm încă. Vorbele astea de duh, în loc să dispară și să facă locul unei educații sănătoase, care pornește de la premisa că un copil e o ființă umană mai mică, nu un animal care trebuie dresat să nu facă pipi pe covor (altă discuție în care nici n-are rost să intrăm), așa cum s-a întâmplat deja în alte țări din Europa, în România ele se transmit în continuare, din tată în fiu. Poți să citești mai multe despre moștenirea asta aici.

Moș Nicolae bate copiii neascultători, în timp ce familia râde. Sunt ferm convinși, toți, că și copilul o să râdă peste ani, când va povesti despre aventurile lui din copilărie și se vor uita împreună la acel video edificator. Că doar na, toți ne-am luat-o odată. Și bătaia nu e bătaie decât dacă lasă semne, așa cum spune și recentul raport World Vision, din care afli că doar unul din zece părinți nu și-ar lovi niciodată copiii.

Infografic via World Vision

Mai afli că unul din doi părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului, c-așa se formează o familie tradițională, iar peste 90% din cei intervievați cred că violența este doar atunci când lovirea provoacă vânătăi şi cicatrici. Probabil că pentru mulți români abuzul emoțional și/sau psihologic sunt doar niște invenții din Occidentul care vrea să-ți fure copiii. Nu contează că studiile (de multe ori și viața) îți arată că acei copii supuși violențelor în familie sunt mai predispuși abandonului școlar, la tentative de suicid și unor boli cronice specifice violenței.

Publicitate

Dar ce înseamnă până la urmă bătaie? Și cum ne împăcăm cu ea peste ani? Asta am vrut să aflu, așa că am ieșit în stradă și am încercat să înțeleg, din poveștile unor români, ce formă capătă, în mintea lor de adulți, corecțiile primite în copilărie. Da, și urechelile, și palmele. N-am dat numele oamenilor intervievați, dar le poți asculta o parte din răspunsuri în pasajele audio din interiorul textului.

Urecheala nu e violență, iar când părintele îți rupe urechea, înseamnă că ai meritat-o

Răspunsurile pe care le-am primit de la oamenii de pe stradă, din cele câteva discuții purtate în buricul târgului, la Romană, am ajuns la o concluzie înfricoșătoare: pentru a se împăca, în cele din urmă, cu diferitele forme de violență cu care am fost obișnuiți în copilărie, oamenii ăștia au decis că și-au meritat-o:

„O palmă, am primit, dar nu pot să zic că asta e violență sau ceva. Câteodată o meritam, am primit și o telecomandă peste picior, deja se vedeau tastele pe piele.”

„Țin minte că am stricat televizorul, ceea ce era un lucru important la vremea aia, și tata mi-a dat o palmă.”

„Da, îmi amintesc atunci când eram la țară, iar mama m-a pedepsit și m-a dat din cap până în picioare cu urzică. Eu eram un copil hiperactiv.”

„Nu cred că o palmă te poate face un om mai rău. Nu văd nimic atât de grav într-un urecheat. Nu e ca și cum te-ar bate cineva până ești out.”

„Contează și mentalitatea copilului. Dacă e o fire mai zbuciumată, automat merită îmblânzit. Părinții din ziua de azi se chinuie, au muncă, un milion de chestii pe cap, dacă mai face și copilul nu știu câte chestii, automat o palmă e ok.”

Publicitate

„Da, cred că am făcut o prostie mare rău de tot, și tata e foarte nervos câteodată. Mă bătea grav când eram mic. Cu cureaua, la un moment dat mi-a rupt urechile. A fost aiurea. Era foarte violent când eram eu mic. Eu meritam să fiu bătut. Eram un copil rău. Și-am meritat-o, mereu am meritat-o.”

„Când eram mic mă jucam cu cornete și i-am dat unei fete în sân și a venit mama și m-a bătut cu țeava aia de a rupt-o pe mine.”

Am stabilit deci: am mâncat bătaie, dar am meritat-o. O zicem, așa cum au făcut mulți dintre oamenii cu care am discutat, cu zâmbetul pe buze, chiar ca pe o anecdotă. E greu să treci prin viață gândindu-te că taică-tu te-a învinețit pe degeaba, fără sens. E mult mai ușor să decizi că, de fapt, tu chiar ai fost vinovat, și că, până la urmă, uite că n-ai ajuns rău.

Palma prietenească și violența necesară

A doua concluzie a scurtelor mele discuții cu oamenii de pe străzile din București a fost că, dacă noi tot ne-am luat-o și am ieșit totuși ok, e în regulă să o dăm și mai departe. Am auzit, de nenumărate ori, formularea „palmă prietenească” sau ideea că, uneori, n-ai ce face altceva, că o formă de corecție fizică necesară și chiar binevenită, pentru ca un copil să înțeleagă ce se vrea de la el.

„Cred că toți părinții și-au luat de urechi copilul odată.”

„O palmă prietenească, foarte ușoară, care să nu-l doară, dar care să fie un simbol pentru el, că n-a făcut ceva în regulă, e ok. E echivalentul unei vorbe.”

Publicitate

„Dacă tu ești nervos și copilul e nervos, mai întâi trebuie să te calmezi tu, și după să-l înțelegi pe copilul ăla și să-i aplici palma prietenească.”

„Una la fund, dar nu vorbim de chestii violente duse la extrem, vorbim de ceva ce face, din punctul meu de vedere, foarte multă lume, care are familie, copii. Dacă ai trei copii, deja e foarte greu să faci față la trei.”

„Eu, când aveam parte de un moment de genul ăsta, stăteam și mă gândeam care a fost greșeala mea și cum să încerc să n-o mai repet.”

„Pentru mine a avut un efect pozitiv. Palma te face să te mai gândești la persoanele din jurul tău, să nu le faci rău.”

„Dacă copilul chiar nu încetează din ceea ce face, trebuie să-l corectăm cumva, ca să înțeleagă că nu este ok ceea ce face.”

„Acum depinde, de ce fel de violență. Dacă este o violență necesară, sau o violență necorespunzătoare, care n-are rost. Până la urmă, nu e chiar așa rău să îți mai pedepsești copilul, dar să nu-l pedepsești în anume hal, să-l marchezi pe viață.”

Deci, până la un punct, e chiar ok să-ți articulezi copii. Frica, umilința, consecințele psihologice ale unei palme sau curele nu se pun dacă fizic nu treci de o anumită limită. Unde este asta? Unde se termină corecția fizică și unde începe violența?

Fotografie via Pixabay

Până la urmă, depinde de cât de groasă ai pielea

E greu să tragi o linie clară între o chelfăneală și o bătaie zdravănă, iar aici părerile au fost împărțite.

„E ok dacă palmele nu sunt foarte frecvente și dacă sunt blânde, ca să zic așa. O palmă prietenească e ok.”

Publicitate

„O palmă dată nu foarte tare n-ar fi o tragedie, dar dacă intensitatea e mare și se repetă foarte des, atunci da, devine o problemă.”

„Atunci când la un moment dat ți se rup urechile.”

„Din momentul în care rămân urme.”

„Când palma devine durere pentru copil.”

„Până la sânge, nu? Să înțeleagă ce-a făcut” , îmi spune, cu zâmbetul pe buze, un băiat de 20 și ceva de ani, care tocmai îmi făcuse inventarul tuturor obiectelor cu care fusese bătut în copilărie, apoi îmi explicase cât de tare o merita.

„Violența a fost și va exista întotdeauna. Orice am face noi ea va rămâne acolo, ca și respiratul, somnul sau mersul”, a adăugat, la fel de zâmbitor.

Notă: Vox-ul publicat aici a fost difuzat în cadrul matinalului „Morning Glory” de la Rock FM.

Tagged:LocalefamilieEducațiepericolvictimepalmecopilarieparinti
0
Publicitate