Am făcut un tur al celor mai cool Biserici din București ca să văd ce ratează ateii de Paști

N-am mai fost la slujba de Înviere de ani buni. Nu știu exact câți, cert e că ultima oară am făcut-o sigur din obligație familială, nu din prea multă credință sau respect pentru Biserică. Mereu mi s-a părut o sărbătoare ușor cauzatoare de anxietăți. E așa, trippy. Spre deosebire de Crăciun, când e sărbătorită venirea pe lume a cuiva și tema principală e „hai să fim mai buni și să împărțim cadouri", Paștele e mult mai axat pe latura mistică a religiei. E momentul când creștinismul devine cu adevărat religie. Când lui Iisus îi este probată latura divină și acesta trece cu brio. Minunile pe care le săvârșise înainte pălesc în comparație cu abilitatea de a învia din morți. Orice mentalist sau iluzionist de la iUmor poate face trucuri năstrușnice, dar mai greu cu înviatul.

În copilărie, țin minte că înaintea fiecărei Învieri treceam pe la cimitir, să aprindem lumânări pentru rude. Noaptea, 11 juma', înconjurat de morminte luminate doar de lumânări și candele. Cum eram un copil slab de înger, nu mi se părea o petrecere ideală a timpului liber. Urma slujba de la biserică, unde mă trezeam flancat de moșnegi ce duhneau a alcool și cucoane cu basmale sau vopsite portocaliu în cap care cântau strident „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând". Din fericire, ai mei nu m-au forțat niciodată să stau la toată slujba, până dimineața. Miorlăiam p-acolo vreo 30-40 de minute, mai un schimb de politețuri, mai o tranzacție de pachete cu rubedeniile și apoi acasă, unde urma partea care mă interesa pe mine: pasca și ciocnitul ouălor.

Totuși, oricât de obscurantist mi se părea mie în copilărie, în ultimii ani am început să duc dorul unui Paște sărbătorit în mod tradițional. Am trecut de perioada ateismului teribilist, când îmi făceam titlu de glorie din faptul că nu calc prin biserici, plus c-am prins și gustul muzicii ortodox-orientale de un timp încoace. Așadar, anul ăsta am hotărât să încerc ceva nou. Nu m-am dus acasă, la Vâlcea, ci am rămas în București, să văd cum se sărbătorește Paștele în bisericile capitalei. Puțin ironic, puțin din curiozitate antropologică. Intenția n-a fost neapărat să fac mișto de credincioși, dar au rezultat inevitabil și râsete pe sub mustață. Au fost mai mult involuntare, însă, în rest am încercat să fiu cât mai respectuos posibil.

Sâmbătă, 11-11:30, parcul IOR. Ajung împreună cu doi prieteni în fața Bisericii Pogorârea Sfântului Duh, c-o sticlă de Peroni ascunsă într-o pungă de hârtie de la McDonald's. E abia a patra bere pe seara asta, dar deja simt că-s nepermis de edgy și-mi sabotez demersul antropologic, așa că propun să ne aruncăm berile la un coș de gunoi înainte de a intra în curtea bisericii.

E deja plin de oameni. Mulți bătrâni, bineînțeles, dar sunt și destui tineri sau de vârstă mijlocie. În timp ce eu mă apuc să fac poze bisericii și mulțimii, unul din prieteni, care fusese adus cam cu forța acolo, își aprinde o țigară. Amândoi atragem atenția și criticile unui bătrânel cu bucket hat pe cap. Că n-avem voie să filmăm și să fumăm. Îi explic că fac doar poze și nu văd de ce n-aș avea voie, nu vrea să înțeleagă, pare pus pe harță.

Scăpăm de el pentru o clipă, timp în care observ alți oameni care filmau și fotografiau cu telefoanele p-acolo. Apoi mă împiedic iar de moșuleț. Încă sub influența alcoolului și vag îndrăzneț, merg să-l iau la rost. „Vedeți că sunt și alții care filmează, să vă luați și de ei", îi zic eu cu obrăznicie. Îmi răspunde indignat, dar nu înțeleg prea multe:

Dau să plec, vine după mine să mă întrebe ceva:

Unul din prieteni, cel reticent și speriat de biserici, hotărăște că-i timpul să plece, e prea mult pentru el. Rămânem doi. Mai facem câteva poze, aprind o lumânare la vii pentru habar n-am cine, că nu gândesc prea limpede, apoi începe slujba. Preotul, diaconii și restul yesmenilor sunt pe un podium din fața bisericii, încep să cânte. Bine, cântat e mult spus. E cea mai lălăită și anemică slujbă de Înviere la care am participat vreodată. Pe fața preotului se citește sictirul unui corporatist blazat care muncește din inerție. Nu-i nimic special la slujba asta, doar un task generic, într-o zi de muncă generică. Nici limba română n-o știe prea bine, spune „celor din mormânturi" în loc de „celor din morminte".

Mă plictisesc repede, așa că încep să-mi fac selfie-uri cu lumânarea în mână și biserica-n spate, pe unul mi-l pun la My Day, pe Facebook. Tovarășul meu urmează exemplul și-și schimbă poza de profil pe Tinder. Sunt puțin dezamăgit de noi, suntem prea edgy și oamenii din jur par să ne dojenească din priviri. Norocul nostru e că slujba de început durează puțin, iar preotul anunță că sequelul se va ține-n biserică. Majoritatea oamenilor se îndreaptă către case, eu intru puțin, să mai fac niște poze. Undeva, pe o măsuță, găsesc un teanc de ziare Lumina. Nu-i nimeni prin preajmă care să ceară bani pe ele, așa că iau pur și simplu un exemplar. Mă mustră conștiința, însă, așa că mă întorc și las un leu în cutia milei, să nu mă pedepsească Dumnezeu pentru încălcarea poruncii a opta.

Plecăm spre centru, iar pe drum ne alegem și cu două punguțe de anafură. Luăm metroul, că circulă toată noaptea. Trenul e plin de oameni cu lumânări și candele. Eu îmi răsfoiesc ziarul proaspăt „furat": „Iubirea răstignită învinge păcatul, iadul și moartea", „Învierea, pragul tainelor supreme", „Paștile răzeșilor de la Pogonești", „Sfintele Paști în timpul Patriarhului Justinian" și „Învierea Domnului prin ochi și minte de copil" sunt principalele titluri. Plus un mic rebus la sfârșit.

Ajungem la Unirii, hotărâm să trecem mai întâi pe la „biserica aia din de cum intri-n Centrul Vechi". Prindem sfârșitul slujbei de afară, enoriașii mai devotați se înghesuie deja înauntru. Cum intri-n curte, pe stânga, e o ditai scena acoperită de un covor roșu. În spate, o pictură murală cu Iisus sculat din morți și sculându-i și pe alții după el. În dreapta, un cor de popi standard, îmbrăcați în negru, iar în centrul scenei trei popi mai speciali, cu veșminte bling bling. Cei din urmă coboară mândri în timp ce-și salută turma înstărită. Nu oricine vine la slujbă aici, totu-i filmat, în afară găsesc și niște mașini ale Antenei 3.

Fac niște poze și apoi dăm să intrăm, dar ghinion, aglomerația-i prea mare. Oricum, nu pare de noi, îmi zic eu. E biserică de lume bună, nu de proletari rupți în fund ca noi. Ne facem o cruce pioasă și apoi plecăm spre noua noastră destinație - Biserica Rusă, peste drum de Universitate.

Dacă o privești acum de afară, Biserica Rusă nu arată cine știe ce. Pentru că-i în lucrări de consolidare, iar întreg exteriorul e ascuns sub schele urâte, din lemn. Curtea din față e foarte cochet aranjată, însă, te simți ca-n Grădina Maicii Domnului când intri-n ea. Plus că, pentru că-i spațiul restrâns, atmosfera pare mult mai intimă. Copii atent supravegheați de mamele lor aprind lumânări pentru vii și morți. În dreapta bisericii, în drum spre toaletele din spate, dau de un domn care ascultă slujba în timp ce citește cu pioșenie dintr-o carte de rugăciuni. Când și când mai execută o cruce la fel de pioasă. Mă vântur pe lângă el, îi fac poze, niciun gest, nicio vorbă, e prea pătruns de semnificația Învierii.

Intrăm înăuntru. Majoritatea enoriașilor par destul de tineri. Tineri, dar practicanți, nu creștini de ocazie. Doamnele și domnișoarele au fără excepție capetele acoperite cu basmale tradiționale sau căciuli, bărbații ascultă slujba sfioși, cu privirile plecate. Nu văd mutre plictisite, nimeni nu pare adus cu forța aici. Și-n curând înțeleg de ce: preotul cântă dumnezeiește. Fără pic de ironie. Cântă atât de frumos că, pentru o clipă, mă cuprinde și pe mine un sentiment vag religios.

Dar îmi trece repede, pentru că prietenul rămas cu mine îmi arată o icoană cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus pictați în stil de Classical Art Memes. Iisus are o frunte imensă, de George Constanza, iar pe chipul Preacuratei se citește o expresie de „mai bine-l avortam". Mă bufnește râsul. Apoi o observ pe doamna din fața icoanei și mă părăsește orice urmă de ironie. Are undeva pe la 30 și ceva de ani, poartă un fes roz tricotat manual, iar în privirea ei se citește multă suferință. Slujba asta pare singura ei alinare. Mi se face rușine cu mine însumi, așa că nu mai stau mult, le-am stricat destul sărbătoarea oamenilor.

Următoarea pe listă e Biserica Colțea. Înainte să intru, o pozez din mai multe unghiuri, să am mai târziu din ce alege pentru articol. În spate aud o doamnă ce urlă insulte rasiste la adresa cuiva din josul bulevardului. Îmi dau seama că nu-i prea sănătoasă la cap, așa că-mi termin treaba și dăm să intrăm în biserică. Nu facem doi pași că doamna de mai înainte își îndreaptă atenția și insultele către noi. „Cioară împuțită! Poponarule! Să nu te uiți la mine!". Intrăm repede, cu speranța că lăcașul Domnului ne va proteja de furia ei.

Dar de unde. Odată intrați, încep iarăși să fac poze-n stânga și-n dreapta, ca un nesimțit. La un moment dat, prietenul meu mă trage de mânecă și-mi spune că-i timpul să ne cărăm. Îl întreb de ce, cică s-a uitat un nene insistent la el și l-a luat paranoia. Ieșim afară, ghici de cine dăm: doamna schizofrenică de mai devreme. Urcă scările către noi, ne dăm tot mai în lateral, pregătiți să sară la noi și cu altceva în afară de cuvinte grele. Suntem din nou luați prin surprindere. Pe un ton foarte blând, ne urează „Dumnezeu să vă iubească" și „să aveți grijă de voi". Fericiți c-am scăpat cu viață, îi răspundem politicos cu aceeași binecuvântare și apoi grăbim pasul spre alte zări. Mai în jos, pe stradă, aflăm la cine urlase ea mai devreme: un grup de tineri, printre ei și un tip negru.

Următoarea-i Biserica Sfântul Gheorghe Nou, un loc de basm ce a adăpostit de-a lungul timpului mâna Sfântului Nicolae și moaștele lui Constantin Brâncoveanu. Intrăm în curtea imensă a bisericii, pe gazon dăm de cei de la Digi, care tot fac probe de microfon. Puțin mai încolo, un nene alcoolizat lovește cu pumnul într-o cabină. Cabină-n care găsesc o întreagă trupă de copii dichisiți pentru slujbă, pe care îi întreb de ce era domnul de mai devreme nervos. Îmi spun că-i nebun. În biserică nu mai e multă lume, majoritatea oamenilor sunt concentrați în față, spre altar, de unde răsună și un cor feminin. Mă pun pe făcut poze, o surprind pe o tipă din cor fix când căsca. Mai admirăm nițel moaștele dinăuntru și picturile apocaliptice de afară, apoi hotărâm că-i tipul s-o tulim.

Ieșim undeva prin spate, ne rătăcim nițel pe străduțe până ajungem la Kulturhaus. Prietenul meu propune să bem o bere, intrăm, ne alegem cu niște brățări drept dovadă c-am fost acolo, dar nu stăm mult, că atmosfera-i vag cocălărească și ne strică tripul spiritual. Apuc să fac o poză cu berea și anafura, o pun pe My Day, apoi hotărâm că-i timpul să plecăm acasă. Ne răzgândim în drum spre metrou și facem o ultimă oprire - Biserica Sfântul Ioan Nou.

La biserica Sfântul Ioan Nou, puțin înainte de Raifaissen-ul de la Unirii, prindem fix sfârșitul slujbei. Găsim o coadă deja formată către altar, preoții ne înștiințează că după ce trecem pe la ei să pupăm icoane și cruci, putem servi mâncare și băutură din partea Casei Domnului. Zis și făcut. Stăm cuminți la coadă, ne reaprindem lumânările de la o doamnă amabilă, ne crucim, pupăm niște icoane, apoi trecem pe la masa cu pomeni. Primim cozonac, drob, ou și un pahar cu suc de mere, mi se spune: „Hristos a înviat', eu sunt gata să zic mulțumesc, dar mă redresez în ultima clipă și răspund cu un „Adevărat a înviat" bâlbâit.

Odată ieșiți afară, hotărăsc că doar de ou am nevoie, așa că împart cozonacul și drobul unor cerșetori de la poarta bisericii. Vreau să dau sucul unui al treilea cerșetor, dar când ajung lângă el constat că are mânile ciuntite și nu va avea cum să-l țină. Mă cuprinde brusc stânjeneala și plec panicat mai departe, lăsându-l pe om cu ochii-n soare. Am vrut să fiu și eu omenos o dată-n viață și am eșuat lamentabil.

De mântuit nu cred că mă voi mântui. Mi-am promis că voi fi o persoană ok și nu voi râde de oameni, n-am reușit să mă țin de cuvânt până la capăt. Nici circumstanțele nu mi-au fost prea favorabile, ce-i drept, dar asta nu e o scuză. Un om cu adevărat dispus să se lepede de teribilism găsește mereu o cale de a-și înfrâna pornirile ironice. Măcar m-am ales c-o experiență interesantă. Alternativa era să stau acasă, singur, și să mă cert cu oamenii care nu au dreptate pe Internet.