Deținutul Stan Mustață intră în încăpere puțin aplecat de spate. Șchioapătă ușor. Îmi strânge mâna și zâmbește. Se așază pe scaun cu grijă și cere să fie închisă ușa.

„Mă trage curentul", spune el.

Suntem într-o sală de la Rahova, penitenciar în care fostul judecător a ispășit 63 de zile din pedeapsa de opt ani și șase luni pentru luare de mită și constituirea unui grup infracțional organizat.

Are 67 de ani și va sta, foarte probabil, mult mai puțin după gratii.

„Nimeni nu se aștepta să-mi dea opt ani", îmi spune el și trage aer în piept. Spera să primească trei ani cu suspendare.

Stan Mustață este unul dintre cei 26 de judecători care au intrat după gratii în ultimii zece ani pentru că au primit bani în schimbul unor sentințe favorabile inculpaților.

Dosarul său arată o altă față a justiției din România, mult mai urâtă decât ți-ai fi imaginat vreodată.

Asta pentru că, de obicei, oferta de mită vine spre judecător dinspre inculpați sau intermediari ai acestora. În schimb, în cazul lui Stan Mustață, invitația la corupție a venit de la judecător.

Judecătorul Mustață nu ținea cont de faptele pentru care erau judecați cei cărora le cerea bani. A cerut de la inculpați acuzați de trafic de droguri, fraudă informatică, evaziune fiscală, tentativă de omor.

Ca să-ți faci o idee și mai clară, uite un alt fragment din sentința judecătorilor: „Inculpatul a abordat părți civile, (…) cu titlu de exemplu (…) părinții și bunicii unui copil de 15 ani, mort în accident rutier, de la care au cerut bani în vederea majorării pretențiilor civile."

Mai exact, Stan Mustață și-a trimis intermediarii să le transmită părinților victimei unui accident rutier că le va mări sumele primite ca daune dacă o parte din bani ajunge la el.

„M-au impresionat două aspecte. Tragismul acelui accident și că le dăduseră șapte mii de lei. Am zis că măcar le-aș fi dat în euro. N-am zis «duceți-vă», nici oamenii n-au zis că i-am căutat. Eu discutam liber, cu prieteni, la un pahar de vin. «Bă, îl știi p-ăsta?» Discutam, bârfeam. Pentru ei era ca o distracție, ca un divertisment. Era de umor negru", îmi spune acum deținutul Stan Mustață, din sala din Penitenciarul Rahova.

Din spatele gratiilor, fostul judecător neagă toate acuzațiile care i se aduc și pune condamnarea sa pe seama unui război politic între Dan Voiculescu și Traian Băsescu.

El a fost în completul care a judecat, până la un punct, dosarul în care Dan Voiculescu era acuzat de privatizarea frauduloasă a Institutului de Cercetări Alimentare (ICA), în care omul politic a fost condamnat la zece ani de închisoare, într-un final.

„Am zis doar că trebuie să fie judecat ca orice alt cetățean al României și am ajuns aici. Asta vreau să scrieți. Că am crezut în supremația legii. Am crezut că dacă respect legea, nimic nu mi se poate întâmpla. Și am greșit. Este singura greșeală pe care mi-o recunosc", spune deținutul.

Dar la dosarul său sunt ore de înregistrări în care Stan Mustață punea la cale aranjarea cazurilor și își trimitea intermediarii să contacteze părți din proces pentru a le cere mită în schimbul unor sentințe favorabile.

Ca în 16 aprilie 2014, când Stan Mustață i-a dictat unui intermediar datele unui inculpat dintr-un dosar de la Curtea de Apel:

Nimic nu e adevărat, spune, din închisoare, Stan Mustață. Vorbește despre vânătoare de judecători și compară DNA-ul cu Inchiziția.

În timp ce povestește, gesticulează mult și din când în când lovește cu palma în masă. Stan Mustață nu are astăzi dispoziția unui om condamnat pe nedrept. E volubil, râde mult și are chef de bancuri.

Sau altul:

„Să vă mai spun unul. Șoricelu n-are nimic de mâncare și găsește două boabe de struguri. Le mănâncă. Îi fermentează în stomac, i s-a urcat la cap și s-a îmbătat: «Unde-i mâța, s-o nenorocesc?». În spatele lui, mâța pune gheara pe el și îl trântește la pământ? «Ce-ai zis, tâlhar mic?». De-acolo, de dedesubt, zice: «Hai, mă, doamnă, nu știi că bărbatul când bea spune prostii?». Cam așa făceam și eu. După ce beam câteva pahare, spuneam prostii. Dar n-am făcut nicio prostie.

Încă din adolescență, Stan Mustață a știut că într-o bună zi va fi judecător. Părinții săi, muncitori, erau din comuna dâmbovițeană Podolești, dar copilăria și-a trăit-o la periferia Bucureștiului, în Chitila. Încă de pe timpul cursurilor la Liceul nr. 40 din Capitală, și-a pus în minte să dea la Drept.

„Asta am visat. Asta am vrut."

La prima încercare, a picat admiterea la Facultatea de Drept și a studiat, timp de trei ani, topografia. A două oară, a intrat în primii zece. În 1978, a absolvit Dreptul și s-a angajat consilier juridic la un institut de cercetări și proiectări. După o respingere a dosarului său de către Baroul Avocaților, Stan Mustață a intrat la Institutul de Magistratură. A devenit judecător în anul 1991, când țara încerca să-și croiască un drum după Revoluția din 1989.

Primul proces în care a decis soarta unor oameni a fost la Judecătoria Buftea, la începutul anului 1992.

Nu îi răspund, dar mă gândesc că poate această interpretare a sa aruncă puțină lumină asupra modului în care judecătorul fără robă din fața mea vede conceptele de dreptate și proprietate.

În primii ani de magistratură, Stan Mustață a fost judecător în spețe civile.

„Eram un civilist foarte bun, ca să nu zic mare, că-mi aud vorbe. Civilist! Toată lumea își revendica terenurile. Era crunt. Oamenii i-am găsit încurcați, cu acte vechi, de pe vremea războiului, a străbunicilor."

Stan Mustață a ajuns judecător pe penal din întâmplare, când la mijlocul anilor '90 s-a judecat la Tribunalul București un dosar despre niște crime macabre. Niște chinezi fuseseră tranșați și băgați în geamantane. Pentru că la Secția Penală a tribunalului bucureștean erau aproape numai femei, cazul i-a fost repartizat lui Stan Mustață.

„Nu poți să le dai dosarul ăsta, când văd fotografiile cu ăia tăiați. Nu pot, leșină, pun batista la gură când văd mortăciunile alea pe acolo. Așa am ajuns la penal, din cauza chinezilor".

Au urmat ani de procese în care judeca crime de mahala: furturi mărunte, încăierări, bătăi, dar și dosare grele, solicitante. Cum a fost cel în care a dat prima sentință de condamnare pe viață, unui bărbat care și-a ucis iubita.

„Ionuț, te iubesc." Asta a spus o fată tânără, frumoasă, după ce s-a culcat cu iubitul ei. Doar că era o problemă: pe iubit nu-l chema Ionuț.

În 1997, a fost promovat la Curtea de Apel. Președinte de secție și membru în colegiul de conducere.

Cel mai greu proces al său a fost cel în care l-a avut în boxa acuzaților pe Miron Cozma, în dosarul mineriadei din 1991.

Apoi a venit momentul sentinței.

„Zece ani i-am dat, în ideea că face și el cinci ani. Nu de mine a depins. N-au vrut să-l scoată, săracu'. Chiar că mi-e milă! I-a făcut până la ultima zi, cred că e singurul om din România care i-a făcut până la ultima zi. Știți ce-i aia? Zece ani în cap! Pe cuvânt, mi-e milă de el!"

În fiecare dimineață, deținutul Stan Mustață se trezește la ora șase, odată cu ceilalți condamnați. Urmează apelul, apoi curățenia în celulă și curățenia personală. După prânz, sunt scoși câteva ore la aer.

„Să stau toată ziua în celulă este înfiorător."

Dar nici în afara ei nu e prea bine pentru un fost judecător la secția penală. La Rahova, nu sunt puțini cei ajunși acolo în urma unor sentințe date de Stan Mustață.

„Sunt. Mă amenință ei cu moartea și mă înjură. Când mi-e lumea mai dragă, nu știu cum se întâmplă, când zâmbesc și eu, particip afară la un joc la aer, mă trezesc cu o înjurătură de mamă și cu o amenințare cu moartea. Pe ultimul, l-am întrebat: «Ce ți-am făcut eu ție?». În '96, acum 20 de ani, cică l-am arestat eu preventiv pe el! I-am spus: «Mă, dacă ai făcut pușcărie, înseamnă că ai meritat.»"

Interviul este la final, Stan Mustață se ridică încet de pe scaun și rămâne lângă masă, în așteptarea gardianului care îl va conduce în celulă.

„Se poate să intru puțin la domnu' director?", întreabă deținutul și împreunează mâinile a rugăminte. „Mi s-a spart cana pe care o foloseam la bărbierit." I se spune să facă o cerere.

Mă îndrept spre ieșire și, cum trec de ușa închisorii, o priveliște mă țintuiește: Miron Cozma, într-un sacou alb care îți ia ochii, cu ochelari de soare fumurii, părul negru vopsit și lins pe spate, umblă prin parcare cu un telefon la ureche.

„Trăiți", îl salută un bărbat care așteaptă probabil să intre la vizite, pentru că nu par să se cunoască. Apoi, ca într-un film prost, o fetiță e îndemnată de tatăl ei să îi ceară un autograf Luceafărului apus al Huilei.

Mă apropii cu grijă de el și-i spun că tocmai am stat de vorbă cu judecătorul care i-a dat zece ani de închisoare. Are vreun mesaj pentru el?

„Știți, mie nu-mi place să dau în oamenii căzuți. Doar vreau să-l întreb: «Cum e domnu' judecător, la pușcărie? Vă place? Păi, vedeți?»".

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre corupție:
Ce înveţi când creşti între bogaţii din România
Sunt sute de parlamentari care șomează pe banii tăi, pe lângă ăia care se fac că lucrează la TV
Cazul „Oprescu‟ demonstrează (dacă mai era nevoie) cât de proști sunt bucureștenii