Am călătorit cu activiștii care îi ajută pe refugiații din Ungaria

Weekendul care a trecut, un grup de activiști austrieci au călătorit până în orașul estic Debrecen ca să le ducă ajutoare miilor de refugiați blocați acolo. Inițial, activiștii plănuiseră să-i ajute pe refugiații blocați în Ungaria să traverseze în Austria; planul s-a schimbat spre sfârșitul săptămânii.

Joi, autoritățile maghiare au atras refugiații în trenuri cu promisiuni false – în loc să-I trimită peste graniță în Austria, i-au trimis în tabere. Vineri, golanii de dreapta s-au adunat în fața gării din Budapesta ca să arunce cu pietre în refugiații strânși acolo. Sătui de situație, aproximativ 1200 dintre refugiați au hotărât să preia frâiele și au început să meargă spre Viena pe jos. Abia atunci și-a dat seama guvernul maghiar cât se află de aproape de o catastrofă umanitară. După vreo 23 de ore, autoritățile austriece au anunțat că vor deschide granițele și vor lăsa refugiații să treacă în drum spre Germania.

Evenimentele i-au obligat pe activiști să-și schimbe țelurile și să încerce să livreze ajutoare umanitare miilor de refugiați blocați în estul Ungariei – o regiune a țării care nu prea e cunoscută pentru solidaritate sau inițiative de ajutorare organizate.

Am hotărât să merg cu ei să-I văd în acțiune. Grupul pe care urma să-l însoțesc era compus din oameni diverși de pe tot teritoriul Austriei. Unul dintre tinerii implicați, Dominik Paireder, a zis că a primit multe ajutoare după ce le-a spus prietenilor de inițiativă. Un alt participant la convoi, Ako Pire – membru al alianței activiste Ofensiva Împotriva Extremei Drepte – mi-a zis cât de supărat a fost din cauza modului în care autoritățile au gestionat situația. „Guvernul federal austriac ar fi putut acționa mult mai rapid. Nu s-a ocupat de situație până când nu s-a ajuns la criză. Abia atunci au deschis granițele."

În gară, am început să încărcăm în camioane apă, mâncare și saci de dormit. Oamenii aduseseră de toate, de la mâncare pentru bebeluși la obiecte sanitare. Susținerea a fost masivă – donatorii au trebuit să stea la coadă ca să depună ce aduseseră. Când plecam din Viena, pe la 10 dimineața, am întrebat două dintre femei, pe Maria Fraißler și pe Marla Berger, de ce participau la treaba asta. Mi-au răspuns scurt: „Nu mai e vremea pentru lumânări, priveghiuri și petiții. Trebuie să oferim un ajutor concret. "

Prima oprire a fost în Budapesta, unde am livrat o parte din donații ONG-ului Vremea Speranței, al căror scop principal e ajutorarea familiilor de refugiați. Akos Tóth, un membru al grupului, mi-a zis: „Noaptea se face tot mai frig. Mii de refugiați au venit fără niciun ajutor. Avem mult de lucru. "

Tóth mi-a zis că au avut numeroase confruntări fizice cu huliganii de extremă dreaptă. Dar nu era foarte preocupat de neo-naziști. „Ăia nu sunt duri decât online. Sunt puternici când au public." Era mai îngrijorat de discriminările de zi cu zi: Nu am încredere în guvernul maghiar sau în UE. Nu cred decât în oameni și în solidaritate."

Am continuat călătoria mai departe, spre est. Era seara târziu când am ajuns în gara Debrecen. Orașul e situat la graniță și e aproape de România și Ucraina. Era întuneric și frig când am ajuns acolo, dar, la fel ca și în Budapesta, oamenii ne așteptau să ne ajute. Toți s-au grăbit să descarce camioanele și să distribuie bunurile refugiaților, despre care ni s-a zis că ar fi din Afganistan.

Un băiețel de vreo cinci ani a primit un ursuleț de pluș. A zâmbit și l-a așezat lângă cele două surori ale lui, care dormeau pe jos în gară.

Refugiații cu care am vorbit ne-au zis că s-au obișnuit să fie jefuiți de poliția bulgară. La început, am crezut că nu înțeleg ce spun. Dar mi-au zis că înțelesesem bine: poliția chiar jefuise și bătuse refugiații înainte ca aceștia să ajungă în Ungaria. Cei din gară voiau cu disperare să plece, dar – deși se deschiseseră granițele – nu reușiseră să-și ia bilet de tren pentru că nu mai aveau bani.

Un bărbat din Afganistan mi-a zis că fusese dat jos din patru trenuri diferite. Mi-a zis că avea bilete, dar îi tot expirau pentru că autoritățile îl rețineau și-i întârziau plecarea. Mi-a mai zis că multe companii de transport refuzau să ia refugiați pentru că le era frică să nu aibă probleme cu poliția.

Aida Elsaghi – o doctoriță care a stat în gară zilnic de la venirea refugiaților – ne-a zis: „Nu avem ajutoare oficiale, dar sunt douăzeci de persoane care au venit regulat să dea o mână de ajutor. Unii refugiați n-au mâncat de zile întregi. Sunt femei și copii aici. Dacă oamenii ăștia o să fie ridicați de autorități, vor fi duși în tabere. Nu li se oferă apă sau mâncare sau îngrijire medicală. "

Activiștii locali aveau multe povești despre amenințări de la grupările de extremă dreaptă, dar aveau și anecdote despre solidaritatea și generozitatea comunității. Un brutar local – refugiat din Kosovo, la rândul lui – le-a oferit oamenilor pâine. Au venit și studenți la medicină să ajute în mai multe situații. În timp ce conduceam spre tabără ca să descărcăm ultimele bunuri, Ako Pire mi-a zis cât de importantă e activitatea noastră: „Avem nevoie de astfel de acțiuni ca să luptăm cu fortăreața Europei", a zis el.

În drumul înapoi spre Viena, am auzit niște activiști care discutau despre ce granițe sunt deschise și care ar fi mai ușor de folosit pentru introducerea refugiaților în țară. Mașina cu care mergeam era deja plină, așa că nu mai puteam lua pe nimeni, dar alții le-au oferit locuri celor care încercau să ajungă în Germania. Una dintre fetele din convoi, Maria Fraißler, ne-a zis că nu crede că granițele juridice ar trebui să-i împiedice pe oameni să dea o mână de ajutor. „Dacă legile sunt nedrepte, ar trebui să fie mai mult decât ok, din punct de vedere moral, să le încălcăm ", a zis ea.

Am ajuns în gara de Vest din Viena pe la ora două dimineața. În fața clădirii, voluntarii sortau donațiile. Cu o săptămână în urmă, presa austriacă era plină de rapoarte despre atacuri rasiste și despre situația insuportabilă din tabăra de refugiați Traiskirchen, pe care Amnesty International a numit-o jenantă. Mai multe ziare au scris că Amnesty nu știe despre ce vorbește și că refugiații ar trebui să fie mai recunoscători. Dar acum nu se mai scrie așa.

De lunea trecută, atitudinea oamenilor a fost una de compasiune. Peste 25 000 de persoane s-au declarat pentru susținerea refugiaților și deschiderea granițelor Austriei. Oamenii stau la coadă să ajute și să facă donații. Chiar și în Ungaria, care și-a declarat foarte clar poziția față de refugiați, cetățenii au dat dovadă de solidaritate și au ajutat supraviețuitorii sirieni și afgani să treacă granițele.

Se simte ceva diferit în aer. Și, din fericire, nu sunt doar pietrele aruncate de huligani.

Vezi mai multe fotografii mai jos:

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre refugiați pe VICE:
Am vorbit cu cea care a fotografiat copilul refugiat înecat
Am stat în gară cu refugiații sirieni din Budapesta
De ce nu rezolvă nimeni criza refugiaților?