Dincolo de zidurile iadului

Prima oară când am descoperit ororile închisorilor africane a fost în 2006, când am călătorit în Rwanda ca să mă documentez cu privire la siturile genocidului. A fost o sarcină înfiorătoare – am fotografiat camere întregi pline de oase și haine îmbibate cu sânge care miroseau a moarte, grămezi de mărunțișuri adunate lângă pereții care văzuseră orori inimaginabile. 2006 a fost an electoral în Republica Democrată Congo iar cum eram la doar câteva zile de condus distanță, m-am hotărât să merg pe teren pentru a scrie despre atmosfera alegerilor.

Am găsit un jurnalist și un translator, am închiriat o rablă de Toyota Corolla și m-am îndreptat spre Congo. Nici n-am trecut de graniță când am început să vedem camioane pline cu soldați-copii. Conflictul e o stare de spirit pregnantă în Congo. Anii întregi de război au dus la conflicte continue cu armata, iar una dintre armele folosite e virusul HIV, răspândit de escadroane de soldați infectați care au drept misiune violul în masă a sate întregi – inclusiv fetițe și bebeluși de sex feminin.

Odată ajuns în Congo, abia apucasem să fac fotografii de vreo două ore, când un polițist a început să urle la noi. Ne era greu să-l luăm în serios cu casca aia a lui caraghioasă în roșu și verde, dar în scurt timp aveam mitraliere ațintite spre noi. Am fost îndesați într-un camion și duși la stația de poliție, care era ca un câmp de luptă, înconjurată de ziduri înalte din metal ondulat cu turnuri de veghe în colțuri.

Jurnalistul mi-a dat vestea proastă: voiau 20 000 de dolari. Nu ne-au dat altă opțiune. Ne-au separat și ne-au băgat în celule. Apoi a început lunga așteptare. Singur în celulă, simțeam o frică indescriptibilă. Nu exista nicio misiune diplomatică în zona asta din Congo. Nimeni nu știa că suntem aici și nu-i păsa nimănui. Îmi treceau prin cap tot felul de scenarii, toate la fel de sumbre.

După câteva ore, am auzit un claxon. Când m-am uitat pe fereastra celulei, am văzut un Range Rover alb parcat în fața clădirii. Fusesem incredibil de norocoși. Translatorul nostru, o fată pe care o alesesem la întâmplare, avea o relație cu un ministru din guvernul congolez  și trăsese câteva sfori. După ce au mai strigat la noi, ne-au eliberat cu o notiță de liberare scrisă pe un post-it, semnată de ministru și de șeful poliției.

Am fost salvați dintr-un capriciu al sorții, dar eliberarea noastră norocoasă ne-a dat o lecție șocantă: cel mai adesea, oamenii ținuți în aceste locuri îngrozitoare sunt la fel de nevinovați ca și noi.

Paznicii din fața închisorii din districtul Ruyigi, Burundi.

Burundi, o țărișoară din inima Africii, e una dintre cele mai sărace națiuni și a fost sfâșiată de un război civil între etnii timp de 12 ani. Războiul a ținut atât de mult în Burundi încât puțini își amintesc cum era înainte să înceapă. A înghițit multe generații. Majoritatea tinerilor deveneau soldați din copilărie și nici nu mai știau din ce țară provin și unde ar trebui să se întoarcă.

Această situație devastatoare a dat naștere unei generații de soldați și rebeli de carieră. Nu au niciun instinct de a se întoarce acasă la familii atunci când războiul s-a încheiat, ci continuă să lupte – sau să găsească motive să lupte – pentru că nu cunosc niciun alt fel de viață.

Acești bandiți, al căror combustibil e berea pe bază de banane, se urcă în camioane și conduc pe strada principală din Ruyigi, aruncând la întâmplare grenade în baruri unde suspectează că ar fi soldați care beau. Rezultatul e un carnagiu.

În mijlocul acestui haos tronează închisoarea: o clădire din cărămizi, fără personalitate, cu porți ruginite. După câteva încercări nereușite, am obținut accesul și am fost invitat în biroul guvernatorului – o cameră murdară plină cu teancuri de hârtii până la tavan. În spatele biroului cioplit din mahon negru era etalat cel mai mare poster cu Barack Obama pe care l-am văzut vreodată. M-am întrebat dacă primul președinte negru al Americii știa de existența locurilor ca acesta.

Guvernatorul m-a salutat cu un zâmbet larg, dar agitat. Abia aștepta să-mi povestească problemele pe care le întâmpina închisoarea. Știa că e singurul mod în care s-ar putea schimba ceva. O săptămână mai târziu, am fost informat că fusese concediat din cauză că-mi permisese accesul în clădire.

Prizonier privind prin poarta principală a închisorii din districtul Ruyigi, în Burundi.

Mi-a spus că de curând avuseseră loc revolte și că nu mai intrase mâncare în închisoare de câteva zile (de obicei în închisorile africane, mâncarea e furnizată de familiile prizonierilor). Prinzonierii erau înfometați și asta îi făcea periculoși – supărarea și frustrarea îi făceau să se lupte și să se omoare între ei.

Din cercetările mele, știam că închisoarea era supraaglomerată cu 270 la sută. Pe hârtie asta nu însemna mare lucru. Dar când s-au deschis porțile închisorii, am înțeles ce însemna în termeni de condiții umanitare. Curtea neacoperită era ticsită de corpuri – bărbați, femei și copii. Prizonierii erau atât de înghesuiți încât nu puteau sta întinși toți deodată. Adăposturile din jurul perimetrului ofereau o minimă protecție față de condițiile meteorologice. Și plouă mult în Burundi.

Mirosul locului era cumplit și copleșitor – cum fuseseră revolte, închisoarea fusese încuiată, deci nimeni nu avusese voie să iasă sau să intre, iar toaletele erau pline până la refuz.

S-a lăsat liniște când am intrat noi. Priviri înfometate ne scanau din toate colțurile. Nu primesc prea mulți vizitatori de obicei. După cum fusesem instruit, îmi scosesem toate bunurile din buzunare și le lăsasem în mașină, dar în timp ce mergeam prin mulțime, simțeam mâini care mă pipăie prin haine.

Guvernatorul și doi gardieni cu mitraliere ne-au ghidat prin mulțime la o cameră mică din spatele închisorii, unde erau ținuți copiii.

Femeile prizoniere din închisoarea Ruyigi, Burundi, nu sunt separate de coabitanții lor de sex masculin, astfel încât sunt violate constant, ceea ce duce la multe nașteri nedorite și răspândirea virusului HIV.

Copiii sunt prezenți în aceste închisori din multe motive, deși legea nu permite incarcerarea copiilor de vârste sub 15 ani. Unii dintre ei se nasc în închisoare ca rezultat al violurilor. Alții, în mod șocant, sunt acuzați de infracțiuni mărunte de către vecini sau rude care vor să se răzbune pentru cine știe ce certuri. Acesta e unul dintre aspectele mai puțin fermecătore ale culturii din Burundi. Toți acești copii au ceva în comun – niciunul dintre ei nu a văzut în viața lui un tribunal și toți au fost reținuți arbitrat și fără proces.

Lipsa unui sistem de justiție juvenilă determină judecarea copiilor mai mari de 15 ani ca pe niște adulți. Burundi are doar 106 avocați pentru o populație de mai mult de opt milioane și a fost declarată cea mai coruptă țară din Africa de Est în 2010. Prizonierii de aici așteaptă mai mult de patru ani pentru a obține un proces. Judecătorii cer mită. Cu cât plătești mai mult, cu atât mai favorabil e rezultatul. E o păcăleală de justiție. Familiile de la țară nu reușesc niciodată să facă rost de banii pentru mită, așa că nu-și pot elibera rudele din închisoare.

Mai devreme, când eram la hotel, am fost abordat de un judecător beat în timpul programului. Voia să-i dau telefonul. L-am întrebat de ce și m-a privit confuz. „Atunci dă-mi altceva, orice,” mi-a spus încruntat. Era atât de obișnuit să primească lucruri de la oameni, încât refuzul meu l-a șocat.

Secția femeilor e separată de restul închisorii doar de o ușă neîncuiată. Am auzit tot felul de povești despre cum sunt violate de prizonierii de sex masculin și infectate cu HIV.

Pentru cineva care provine dintr-o țară dezvoltată, până și traiul la cel mai bun hotel din Burundi poate părea foarte dur, așa că nu cred că pot explica cam cât de groaznică e viața pentru acești prizonieri. Dacă afară roiesc bandiți care aruncă grenade în baruri, nu e de mâncare, iar copiii mor de SIDA sau devin soldați, atunci înăuntru trebuie să fie, efectiv, iadul.

Bărbatul din Tanzania

Majoritatea prizonierilor vorbeau doar Kirundi, dialectul local, așa că n-am putut sta de vorbă cu ei prea mult. Dar într-o celulă separată, am dat de un bărbat din Tanzania care vorbea puțină engleză. Am încercat să-i iau un interviu. Mi-a spus că nu intrase mâncare în închisoare de două zile și că mureau toți de foame. M-a implorat să-l ajut. I-am spus că voi transmite oamenilor ce se întâmplă acolo, ca să trimită ajutoare. A izbucnit în lacrimi. Oamenii aceștia sunt aflați la limită, într-o țară în care limita se întinde la infinit.

Îl găsiți pe Thomas Martin la MartinAndMartin.eu.

Traducere: Oana Maria Zaharia