Viața supraviețuitorilor accidentului nuclear de la Fukushima

Luna aceasta marchează a șaptea aniversare a dezastrului triplu care a lovit coasta estică a Japoniei pe 11 martie, 2011, când un cutremur de 9,1 grade, însoțit de un tsunami, a declanșat un accident la uzina nucleară Fukushima Daiichi. Aproape 16 000 de oameni și-au pierdut viața.

Deși dezastrul nuclear a devenit o amintire distantă pentru majoritatea japonezilor, pentru alții e o realitate de zi cu zi. Refugiații și evacuații nucleari sunt discriminați, separați de persoanele dragi și, în unele cazuri, sunt forțați să se întoarcă în fosta zonă de unde au fost evacuați.

Îngrijorat că oamenii vor fi expuși la radiații, guvernul a declarat o zonă de evacuare de douăzeci de kilometri în jurul uzinei și a evacuat 165 000 de persoane. Astăzi, 50 000 dintre ele nu s-au mai întors la Fukushima.

Keiko Owada, 66 de ani, e una dintre ele. Când am cunoscut-o în Tokyo, mi-a spus că locuiește de șapte ani în capitala japoneză. Dar asta se va schimba în curând din cauză că guvernul a decis să-i retragă subvenția pentru locuire.

Pentru că lucrările de decontaminare au progresat, iar mâncarea nu mai e iradiată, statul a decis că e în regulă ca locuitorii să se întoarcă înapoi în zona de evacuare. E valabil și pentru satul Owadei, Naraha, unde ordinul de evacuare a fost ridicat acum doi ani.

Pe Owada nu o încântă ideea de a se întoarce în Naraha. „Dacă aș continua să primesc subvenția pentru apartamentul din Tokyo, aș rămâne aici. Să-ți spun de ce: în Naraha nu există spital, doar un spital mic de prim ajutor. Nu sunt supermarketuri, doar un magazin mic și prost aprovizionat. Motivul e simplu: s-au întors doar câțiva oameni.”

Viața unui evacuat nu e ușoară, mi-a explicat Owada. „Vecinii nu mă salută niciodată. Cred că de ciudă că primesc compensație și casă gratis. Știau că provin din zona Fukushima.”

Owada știe că unii evacuați din Tokyo au fost tratați și mai prost decât ea. „Unora le-au stricat mașinile intenționat pentru că aveau plăcuță de înmatriculare de Fukushima. De asta eu am parcat mereu mașina într-un colț al parcării, să n-o vadă nimeni.”

Povestea Owadei ilustrează cât de mulți evacuați au continuat să trăiască în frică și după accidentul nuclear. Dezrădăcinați și aruncați într-o comunitate nouă, continuă să retrăiască dezastrul.

Owada s-a întors în Fukushima de mai multe ori. Prima oară a fost în iunie 2011. Naraha era considerat încă un oraș periculos, iar ea și familia ei au avut voie să stea în vizită doar o oră. „Eram îmbrăcați în haine de protecție împotriva radiațiilor și aveam o pungă plastic în care să punem câteva bunuri personale. Am avut prea puțin timp, iar punga a fost prea mică pentru toată familia. Îmi amintesc mirosul și șobolanii. Peste tot erau fecale de animale mici.”

Desigur, sunt lucruri în fostul ei oraș de care îi e dor, cum ar fi legumele și fructele de țară. Dar asta nu o liniștește în privința pericolului de expunere la radiații, în ciuda asigurărilor guvernului că acum zona e curată.

„Chiar dacă străzile și casele sunt decontaminate, nici măcar nu s-au atins de munți și de păduri. N-au curățat radiațiile de peste tot. Casa mea e chiar lângă munți, deci ar putea fi contaminată din nou.”
Akiko Kamata, 66 de ani, încă își amintește cum a fost surprinsă de sirena de alarmă pentru tsunami în satul ei, Odaka. M-am întâlnit cu ea într-o cafenea din Tokyo și mi-a povestit cum s-a adăpostit în Fukushima în primele câteva săptămâni după dezastru. „Încă țin minte cum a fost să fac prima baie după zece zile, m-am simțit atât de bine.”

Când Kamata a luat legătura cu rudele ei care locuiau în alte părți ale Japoniei, a fost șocată de răspunsul pe care i l-a dat o cumnată. După dezastru, am vrut să merg în Chiba, la rudele mele, dar a răspuns la telefon cumnata mea, care mi-a zis: „Nu veni aici, ești contaminată.”

Până la urmă a reușit să găsească un loc în Chiba, regiunea în care a copilărit. Oamenii au fost drăguți cu noi acolo. Dar unii tot erau sceptici. „Când le-am cerut autorităților regionale susținere financiară, mi-au răspuns «Nu, oamenii din Chiba sunt și ei victime ale cutremurului. »”

Kamata a primit o compensație de la TEPCO: șapte milioane de yeni de persoană, adică vreo 65 000 de dolari. Soțul ei a primit o sumă similară.

Deși Kamata e recunoscătoare pentru susținerea financiară, familia ei n-a primit compensație pentru pierderea de venit a afacerii lor de familie din Odaka. „Mă gândesc să cer ajutorul unei organizații care e specializată în ajutorarea evacuaților cu astfel de probleme”, a zis ea.

Kamata a hotărât să nu se întoarcă în Odaka. Boala de nervi a soțului ei s-a înrăutățit după evacuare. Se teme că ar fi și mai rău dacă s-ar muta înapoi în Fukushima.

Când Kamata vorbește despre viața ei din Fukushima, îi dau lacrimile. Abia mai vorbește cu prietenii ei de acolo.

„Dezastrul ne-a divizat comunitățile, atât fizic, cât și mental. Oamenii s-au distanțat. O prietenă de-a mea din Chiba se gândește să divorțeze de soțul ei. El vrea să se întoarcă la Fukushima și ea nu vrea. Un motiv ar fi teama de radiații, dar și școala copilului și faptul că s-a obișnuit cu viața în Tokyo.”

Printre lacrimi, mi-a zis că vrea să-mi mai spună o poveste. Am o prietenă care avea o fermă în Odaka. Aveau zece vaci. Au fost evacuați la fel ca mine și n-au mai putut merge să hrănească vacile. Când s-au întors prima oară să verifice animalele, doar trei dintre ele mai erau în viață. Celelalte muriseră de foame și toate se uitau în aceeași direcție, către drumul pe care veneau fermierii să le hrănească.”