Așa reușesc psihologii să treacă peste sinuciderile pacienților lor

În timp ce îi iau interviu pe Skype lui Beth, o asistentă socială din Statele Unite, aceasta caută prin hârtii un plic cu numele Toby, care conține o fotografie, un anunț funerar și niște desene. Pe biroul aglomerat, Beth are o piatră pe care Toby o ținea în mână în timpul ședințelor de terapie. Toby a fost pacientul lui Beth și s-a sinucis acum șapte ani.

„N-o să uit niciodată”, a zis ea. „Era într-o vineri.” Toby era pacient în cadrul unui program pentru tineri cu probleme mintale complexe. „Refuza să plece din biroul meu”, mi-a zis Beth. „Își ținea capul în mâini și plângea și mă ruga «te rog, fă să se oprească!»”.

Toby era prins într-o pânză de păianjen a problemelor. Fusese adoptat când era bebeluș de o familie cu credințe religioase puternice pe care el nu le-a împărtășit. Nu-i plăcuse niciodată școala. Avea stări depresive și gânduri paranoice și făcuse câteva supradoze de droguri. Totuși, venea regulat la programul de terapie, lua medicamente și îi plăcea să vorbească la ședințe.

„Era trist”, a zis Beth. „Dar era și amuzant și sarcastic și se dădea cu skate-ul și îi plăcea rockul. Era un copil cool, dar foarte vulnerabil și singuratic.”

Cu câteva săptămâni înainte de moartea lui, Toby devenise preocupat de explicații neobișnuite pentru adopția lui. „Încerca să înțeleagă de ce nu fusese iubit, de ce fusese abandonat”, a zis Beth.

În vinerea respectivă, Beth a fost foarte îngrijorată pentru el. „Am fost la psihiatru și i-am zis: «Trebuie să-l trimitem la Urgențe sau să-l internăm în spital»”, a zis ea.

Toby a fost examinat, dar nu și internat peste noapte. Alți membri ai echipei erau de părere că lui Toby i-ar fi mai bine acasă, cu opțiunea de a se întoarce dacă simte nevoia. Genul acesta de decizie poate să fie foarte riscantă. Membrii unei echipe nu sunt întotdeauna de acord cu aceeași soluție, iar Beth nu a fost de acord.

„Când au venit părinții să-l ia, le-am spus: «Toby a avut o zi foarte grea și nu se simte deloc bine. Vă rog să fiți cu ochii pe el și să nu ezitați să-l aduceți înapoi dacă e cazul.»” Beth a fost de serviciu în weekendul respectiv.

„Sâmbătă dimineața am primit un apel: «E internat la terapie intensivă, vreți să-l vedeți?»” Vineri seara, pe când familia lui lua cina la parter, Toby se dusese în baie și își trăsese un glonț în cap. Supraviețuise, dar își distrusese creierul, iar câteva zile mai târziu l-au deconectat de la aparate.

Deși statisticile nu sunt foarte sigure, se estimează că aproximativ jumătate dintre psihiatri și unul din cinci psihologi din Statele Unite trec prin experiența în care un pacient li se sinucide. Anul trecut, în Marea Britanie s-au înregistrat 5 821 de sinucideri: zece decese la o sută de mii de persoane. Știm că efectele sunt devastatoare pentru familiile și prietenii victimelor. Dar nu se știe aproape nimic despre reacțiile terapeuților. Cum e atunci când ți se sinucide un pacient?

Emoțiile care iradiază dintr-o sinucidere se răspândesc pe o arie largă. „De multe ori, oamenii cred că are impact doar asupra membrilor apropiați ai familiei”, a zis Julie Cerel, președinta Asociației Americane de Suicidologie și profesoară la Universitatea Kentucky. De fapt, investigațiile noastre au descoperit că la fiecare sinucidere sunt expuse 135 de persoane; adică aceste persoane cunosc persoana care a murit. Iar o treime dintre acestea sunt afectate profund.”

Reacția inițială a lui Beth a fost să se scufunde în muncă, dar repercusiunile emoționale au fost imense. „Am fost extrem de tristă și șocată și m-am simțit vinovată. Am plâns o grămadă. Am simțit rușine. Nu mai puteam dormi. Și timp de un an n-am mai putut lua decizii. Verificam orice lucru cu alți oameni, nu puteam hotărî nici măcar ce să mănânc la cină. Și mi-a luat ceva vreme să realizez că totul era din cauză că simțeam că luasem o decizie greșită, chiar dacă decizia nu fusese, de fapt, a mea.”

Reacțiile doctorilor la sinuciderile pacienților sunt un subiect puțin studiat, din cauză că multor terapeuți le e greu să vorbească despre asta. Mulți se învinovățesc și se simt rușinați sau le e teamă că familia victimei va lua măsuri împotriva lor.

„Terapeuții simt aceleași emoții ca orice persoană care trece printr-o pierdere, doar că se simt și vinovați”, a zis Cerel. „Iar vinovăția lor e diferită de cea a membrilor familiei, care simt că ar fi putut face mai mult, pentru că terapeuții se tem că își vor pierde și jobul sau că vor ajunge la tribunal. Majoritatea nu pot vorbi deschis despre reacțiile lor la sinuciderea pacientului.”

Deși există puține studii pe subiect, există tot mai multe dovezi că terapeuții sunt afectați profund de sinuciderile pacienților. Jane Tillman, psiholoagă la centrul Austen Riggs din Massachusetts, a dirijat un studiu calitativ în domeniu. A intervievat 12 terapeuți și a găsit opt teme comune în reacțiile lor la sinuciderile pacienților, inclusiv reacții traumatice, reacții de durere profundă, sentimente de crize, relații dificile cu colegii și cu alți pacienți.

Un participant a zis că s-a simțit „profund traumatizat”. „A realizat că de câte ori îi suna telefonul noaptea, își simțea corpul străbătut de adrenalină. Se trezea mereu speriat, cu gândul că un pacient s-a sinucis”, a zis Tillman.

Studiile mai mari arată că aproximativ 40% dintre terapeuți au recunoscut că sinuciderea unui pacient i-a traumatizat. Reacțiile cele mai răspândite sunt cele de rușine, vinovăție, oroare și un sentiment de deznădejde. Au impresia că au fost naivi sau prea grandioși când au crezut că pot ajuta persoana respectivă.

Tillman crede că discuțiile sunt vitale, atât pentru studenții la psihologie, cât și pentru terapeuții calificați. „La workshop-urile mele rog participanții să îmi spună dacă sunt supraveghetori pentru vreun psiholog începător. Mulți ridică mâna. Apoi îi întreb dacă au fost pregătiți în vreun fel pentru situația în care psihologul pe care îl supervizează are un pacient care se sinucide. Nimeni nu mai ridică mâna.”

Acesta nu e un lucru oribil și neașteptat care li se întâmplă doctorilor incapabili, a continuat Tillman. „Se întâmplă des în domeniu și trebuie să găsim moduri de a vorbi despre asta, ca oamenii să nu se simtă atât de singuri. Nu e neobișnuit să fii traumatizat, nu e o slăbiciune. Face parte din viața de terapeut.”

Cerel crede că trauma unei sinucideri e „similară cu durerea cauzată de alte decese neașteptate, dar diferă prin faptul că oamenii rămași în urma persoanei decedate simt că ar fi putut face ceva să prevină moartea. Se frământă perioade îndelungate de timp.”

Beth încă se gândește la Toby, dar nu simte că poate vorbi despre asta la muncă. „Nu cred că am simțit că am dreptul s-o procesez ca pe o pierdere personală traumatizantă. A fost o pierdere profesională traumatizantă pe care am simțit-o foarte personal.” Uneori, emoțiile din domeniul profesional devin personale.

Beth înțelege asta și vrea ca și alți terapeuți să înțeleagă. „Intrăm în niște relații umane”, a zis ea. Ne implicăm cu totul și e normal să simțim pierderea atunci când se întâmplă. E ok. Oamenii ar trebui să știe că e ok să simtă durere și că n-ar trebui s-o ascundă.”

„Cum îți revii? Nu-ți revii. Dar ar trebui măcar să nu mai fii judecat că simți asta. Faptul că ești terapeut nu înseamnă că nu mai ești om”, a adăugat ea.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.