Muzica modernă nu ar fi existat fără LGBTQ

Când marele cântăreț David Bowie a murit în luna ianuarie a anului trecut, oameni din toată lumea l-au deplâns. Printre ei s-a numărat și scriitorul britanic Darryl W. Bullock, autorul cărții David Bowie m-a făcut gay: 100 de ani de muzică LGBT, disponibilă de astăzi la Editura The Overlook Press. Sigur că Bullock nu crede cu adevărat că muzica lui Bowie l-a făcut gay. Inspirat de regretatul și mărețul Ziggy Stardust/Thin White Duke/Goblin King, Bullock descrie în cartea sa efortul comunității LGBT în industria muzicală. Cartea lui este prima care abordează acest subiect.

Dar de ce l-a ales tocmai pe Bowie? Artistul a declarat pentru Melody Maker în anul 1972 că „e gay și mereu a fost”, ceea ce nu era un lucru tocmai obișnuit pentru artiștii acelor vremuri. „Având în vedere că anii ’80 nu au fost tocmai blânzi cu starurile pop gay, stilul androgin și îndrăzneț al lui Bowie a fost o revelație, pentru că i-a făcut pe oameni să se simtă validați, mai puțin singuri și i-a inspirat să creeze”, a scris Bullock. Deși Bowie își va fi redefinit sexualitatea peste ani, declarația lui din 1972 este cea care a contat mereu, sugerează Bullock. „Viața a milioane de oameni LGBT din toată lumea a devenit dintr-o dată mai ușor de suportat”, a continuat el.

Cartea David Bowie m-a făcut gay explorează primul disc înregistrat de o persoană queer, în 1916, nașterea genurilor jazz și blues, „Pansy Craze”-ul apărut după Primul Război Mondial, ritmurile de swing ale anilor ‘60, stilul glam al anilor ’80 și altele. Bullock a stat de vorbă cu reporterii VICE despre inspirația pentru această carte, cele mai surprinzătoare revelații despre rolul artiștilor queer în industria muzicală, și despre multe altele.

VICE: Ce te-a motivat să scrii această carte?
Darryl W. Bullock: Inițial am vrut să scriu o carte despre artiștii LGBTQ, dar să fiu sincer, mi s-a părut un proces destul de plictisitor. Începuse să arate ca o enciclopedie, ca un fel de A la Z al muzicienilor gay. După trei sau patru luni de lucru, am primit vestea morții lui David Bowie și asta m-a afectat foarte mult.

Dar abia când i-am văzut pe alții reacționând la auzul veștii, în special pe starurile care mi-au predominat copilăria precum Boy George, George Michael și Maddona, abia atunci am realizat că nu era ceea ce voiam. Am realizat că nu ar trebui să scriu o carte despre artiștii LGBTQ, ci mai degrabă despre cum au influențat fiecare generație care le-a urmat. Cartea este o cronologie a ultimului secol, prima etapă fiind chiar perioada în care discurile au devenit disponibile pe scară largă.

Am fost sigur încă de la început că vreau să includ voci despre care nu prea auzi în mod normal. Ar fi fost ușor să scriu o carte despre Elton John, George Michael, Boy George, Freddie Mercury, genul ăla de oameni. Dar am vrut neapărat să documentez viețile unor oameni precum Patrick Haggerty, Blackberri and John „Smokey” Condon, oameni care au avut un impact major asupra industriei muzicale și a comunității LGBTQ, dar care nu au fost niciodată în atenția presei.

Care este cel mai surprinzător lucru pe care l-ai descoperit despre comunitatea LGBTQ implicată în industria muzicală?
Cea mai mare surpriză a fost că muzica LGBTQ sau artiștii LGBTQ nu au devenit vizibili imediat după Stonewall, și că au fost perioade în decursul ultimului secol când artiștii LGBTQ făceau muzică, înregistrau albume, erau persoane publice, dădeau spectacole și nu erau cenzurați, așa cum te-ai fi așteptat. Evident că știam despre evenimente precum Era Weimar al cabaretului din Berlin, dar nu eram pe deplin conștient de amploarea acelei scene. Să descopăr scene similare în fiecare oraș important din America, dar și în fiecare capitală din Europa, a fost pentru mine un lucru surprinzător. Bănuiesc că acel val nou de libertate pe care l-au resimțit oamenii după Primul Război Mondial le-a permis să exprime mai liber și mai direct.

Cum s-a schimbat percepția ta asupra rolului avut de comunitatea LGBTQ în industria muzicală după ce ai terminat de scris cartea?
Când eram mult mai tânăr, credeam că „muzica gay” înseamnă disco. Am descoperit că muzica gay însemna mult mai mult decât atât. De exemplu muzica punk nu ar fi luat ființă dacă nu ar fi existat cântăreții LGBTQ. Dacă nu ar fi existat cluburile de gay din Londra, care să permită primilor punkeri să aibă un loc în care să se întâlnească, să bea și asculte muzică, atunci punk-ul britanic nu și-ar fi luat niciodată avânt. Nu am fi avut niciodată Sex Pistols, Siouxsie și The Banshees, genul ăsta de trupe. Știam că cele două, curentul punk și cel LGBTQ, își datoarează foarte mult, dar înainte să mă apuc să scriu cartea asta, nu știam exact cât de îndatorat îi este punk-ul comunității gay.

Crezi că muzica LGBTQ ar trebui separată de restul genurilor de muzică?
Dacă nu ar fi exista discriminarea, nu m-ar preocupa etichetele, dar discriminarea există. Încă mai există oameni care sunt efectiv șocați că sunt căsătorit cu un bărbat. Dacă o etichetă ajută pe cineva să găsească un anumit produs, o piesă, un muzician, sau orice altceva, atunci etichetele sunt utile. Ai putea trăi într-un sătuc din mijlocul pustietății, părinții tăi nu te-ar înțelege, colegii tăi de clasă ar face mișto joc de tine, biserica te-ar alunga, și totuși acea voce de la radio sau de pe un album pe care l-ai cumpărat, care să-ți spună că totul va fi bine, te poate salva. Sunt sigur că cineva, undeva, a pus odată un album al lui Elton John și asta l-a făcut să nu mai vrea să-și pună capăt zilelor. Mă gândesc în primul rând și la cât de importanți au fost pentru mine anumiți cântăreți gay. Etichetele sunt importante doar dacă le oferă oamenilor un sentiment de apartenență, îi fac să se simtă confortabil cu prezența artistului în viața lor și apoi îi fac să se gândească la modul în care trăiesc și impactul pe care îl au asupra altor oameni.

Cum crezi că ar fi sunat muzica zilelor noastre dacă nu ar fi existat comunitatea LGBTQ?
Nu cred că [muzica zilelor noastre] ar fi existat, cu toate că sună nebunesc! Dar este adevărat. Muzica ar fi complet diferită. În anii ‘60, scena britanică a muzicii pop a fost dominată în întregime de bărbați gay. Nu am fi avut The Beatles fără Brian Epstein, un bărbat gay. Nu am fi avut David Bowie fără Kenneth Pitt, un bărbat gay. Nu am fi avut trupele anilor ‘80 precum Culture Club sau Frankie Goes to Hollywood, dacă David Bowie nu ar fi existat. Influența bărbaților gay nu poate fi contestată și este mult mai uimitoare decât crede lumea.

Chiar sper ca această carte să-i ajute pe oameni să realizeze cât de importanți au fost artiștii LGBTQ pentru fiecare gen de muzică. [Noi, persoanele queer] am fost acolo la începutul epocii jazz. Blues-ul nu ar mai fi fost la fel fără lesbienele și bisexualele care l-au animat, precum Bessie Smith, Ma Rainey și Billie Holiday. Sintetizatorul Moog nu ar mai fi devenit așa de popular fără ajutorul lui Wendy Carlos, o femeie queer. Oamenii uită aceste lucruri, de aceea este important să li se reamintească constant.

Acest interviu a fost editat pentru claritate.

Urmărește-o pe Elyssa Goodman pe Twitter .