Toți Dumnezeii la care se închină românii

România este una dintre cele mai religioase țări din Europa – chiar cea mai religioasă, dacă e să ne luăm după studiul publicat în 2018 de un centru american de analiză. Apetitul românilor pentru credință este atât de mare încât nu le ajung, pentru a-l potoli, diferitele cărți sfinte și Dumnezeu. Noi credem, de-a valma, în puterea supranaturală a moaștelor și a lui Arsenie Boca, a vrăjitoarelor și a vindecătorilor, a dacilor și a ocultelor de tot felul, de la iudeo-masonerie la statul paralel.

Și nu doar atât. Pornirea spre adorație mistică a românului se îndreaptă spre o grămadă de alte figuri care devin, în acest fel, arhetipale și supranaturale. Există un adevărat panteon de mici Dumnezei care trăiesc printre noi, iar ăștia de mai jos sunt cei mai vizibili (dar nu singurii).

Doamna (care se pronunță „duamna”) este divinitatea pe care o întâlnești în școli. În esența sa, Doamna din ziua de azi este aceeași cu tovarășa din școlile comuniste și sunt sigur că va fi la fel și peste 20 de ani. În ceea ce o privește, schimbările prin care a trecut lumea în ultimele decenii sunt doar de formă, nu și de fond. Acum poruncile ei sacrosante nu mai sunt transmise doar din gură în gură, ci și prin intermediul grupurilor de Facebook și Whatsapp. Ea știe cel mai bine ce trebuie să faci pentru copilul tău, așa că degeaba îi spui că ai auzit de nu știu ce tehnici de predare finlandeze. Prostii, nu știi ce vorbești, ea știe mai bine.

Nu există în română vreun cuvânt adecvat pentru a o descrie pe „Doamna”, singurul care îmi vine acum este englezescul „awesome”, dar nu în forma diluată folosită azi, ci în sensul său din Biblie, unde se referă la slava lui Dumnezeu: minunat/maiestuos și, în același timp, înfricoșător și uimitor.

„A spus duamna!” e o formulă care, în general, ar trebui să încheie orice discuție și ferească-l sfântul pe ăla care comentează: ceilalți părinți îl vor bălăcări și la fel o va face și Doamna pentru că evident că una dintre mămici se va grăbi să o informeze ce a zis Xuleasa la țigară sau ce a scris Escu pe Whatsapp.

Orice moft trebuie tratat, de îndată, precum o chestiune de viață și de moarte: cere ca de mâine copiii să scrie doar cu un anume tip de pix care se găsea acum o lună la un singur magazin care între timp și-a epuizat stocurile? No problem! Părinții se răspândesc în oraș, ca un evantai, în căutarea acelui pix. Nicio lingușeală, nicio turnătorie, nicio bârfă, nicio ofrandă de 1 martie, 8 martie, ziua de nume, ziua de naștere, Paște sau Crăciun nu e prea puțin pentru a-i intra în grații Doamnei, a cărei autoritate se extinde în egală măsură asupra părinților și copiilor.

Mitologiile abundă de ființe care păzesc intrări sau locuri de trecere. Gândește-te, de pildă, la Cerber, câinele cu trei capete de la porțile Hadesului, la Heimdall, păzitorul Asgardului (pe care l-ai întâlnit în filmele Marvel cu Thor), sau la Janus, zeul roman cu două fețe.

Rolul lor era, însă, unul bine stabilit și de multe ori erau invocați în viața de zi cu zi mai des decât șefii lor mai galonați. Avatarul Cerberului din România este Portarul, cu multiplele sale înfățișări: jandarmul sau polițistul comunitar din instituțiile publice, bodyguardul umflat de steroizi care filtrează puștanii la intrarea în cluburi, omul de poarta spitalului.

Portarul își știe foarte bine forța și importanța în societate și este gata să ți-o amintească și ție cu un „Alo (la care merge, opțional, un domnu’/doamna’/domnișoara/băiatu’) încotro?”.

De aceea, mulți preferă o abordare umilă care începe cu un „nu vă supărați…” Dacă nu se supără, te lasă să mergi acolo unde ai treabă, ba chiar îți și explică (e drept că doar cu o jumătate de gură) cum poți ajunge.

Ca și alte divinități, Portarul se poate arăta capricios: te lasă să intri într-un loc de o sută de ori, fără să zică nimic, și când ai senzația că sunteți amici îți cere legitimația de parcă nu te-ar fi văzut în viața lui, iar dacă nu o ai, ghinion, nici dacă stai în cap nu o să îl convingi că lucrezi acolo de nșpe ani. Bunăvoința Portarului poate fi atrasă prin ofrande minore: o bancnotă de cinci lei, de pildă, îți poate asigura accesul în afara orelor de vizitare sau un loc de parcare aflat sub vigilentul său ochi.

Profesorul este Dumnezeul spitalelor, care s-a dăruit pe el însuși muritorilor de rând. Îl vei recunoaște de la o poștă observând reverența celor din jur și, mai ales, aerul său ușor pierdut – pare că este desprins de această lume, nu merge, ci plutește. Capul său lasă senzația că este tras după el către alte sfere de un nas care, indiferent dacă e borcănat sau acvilin, ascuțit sau roman, are tendința de a se orienta către slava Cerului.

Nimeni, niciodată, în nicio circumstanță nu i se va adresa sau nu va vorbi despre el/ea fără a folosi termenul de „profesor”; numele mic este destinat șprițurilor cu prietenii și, probabil, momentelor intime, însă în privința asta ne pot lămuri doar soțiile și/sau iubitele.

Judecata Profesorului este dincolo de orice îndoială, averea sau afacerile sale sunt, precum cele ale Bisericii, scutite de ochii pulimii, dar nu pentru că așa zice legea, ci pentru că trebuie să se întâmple multe, foarte multe, până când cineva să observe că numărul mașinilor și al caselor este prea mare chiar și pentru un doctor.

Profesorul nu se scuză când trebuie să-l aștepți cu orele, chiar dacă aveai programare, și evident acceptă ofrandele.

Vei fi, poate, tentat să mă contrazici și să începi cu înșiruiri de profesori cărora presa, autoritățile sau victimele le-au dărâmat soclurile pe care erau cocoțați: profesorul Burnei care a nenorocit copiii pe care a experimentat, profesorul Lucan care a căpușat o clinică de stat, profesorul Streinu Cercel, iscusitul afacerist de la Matei Balș și alții ca ei. Gândește-te, însă, câte temple au fost arse fără ca religiile să dispară, câți profeți și sfinți au fost batjocoriți, alungați, omorâți fără ca acest lucru să știrbească în vreun fel credința oamenilor în ei.

Imaginează-ți următoarea situație: stai și tu, ca omu’, la o masă în bar. Afară e un frig de crapă pietrele, dar aici ți-e bine: romul pe care l-ai dat peste cap te-a dezmorțit, câteva guri din bere ți-au potolit setea, muzica e bună iar conversația ok. Te irită, vag, un grup relativ zgomotos de corporatiști aflat la vreo două mese mai încolo dar îi ignori elegant.

Au ieșit și ei la un pahar sau poate că sunt în team-building. Mulțumit de propria toleranță îți reiei ideea de unde te întrerupseseși când, prin muzica și murmurul vocilor din jur, de la masa corporatiștilor se aude vocea ușor pițigăiată a unui tip în pulover, cu obrajii îmbujorați de la bere: „Să trăiască șefa!”. Ceilalți îl aprobă zgomotos.

Tu ceri o tequila – nu pentru că vrei să te pui în cap, ci pentru că ai nevoie de lămâia cu care vine pentru a-ți tăia greața.

Dacă vreunul din Dumnezeii românilor are potențialul de a sintetiza esența tuturor, acela poate fi doar Șefu’. E „awesome” cum e și Doamna și, la fel ca și ea, inspiră o dorință nestăvilită de a linguși, de a i te face plăcut și de a-ți bârfi cu el colegii mai proști.

În instituțiile de stat Șefu’ poate fi identificat, deseori, prin dimensiunile deloc neglijabile ale burții și cefei.

Influența lui Șefu’ asupra mentalului colectiv este atât de mare încât s-a insinuat chiar și în vocabularul de zi de zi: la generațiile mai mature soția este, deseori, numită „șefa”, iar la ăștia mai tineri tradiționalele formule de adresare „bătrâne”, „frate/frățioare” sau „coaie” au fost înlocuite cu „boss” și – pentru că suntem în țara ciorbiței și sărmăluțelor – „bossulică”.

Într-una dintre nuvelele lui Ilf și Petrov, O personalitate luminoasă, în care acțiunea se petrece în URSS-ul lui Stalin, la un moment dat scrie că în fiecare oraș și în fiecare instituție este câte un vraci, „[amator] de discuții medicale” gata oricând să vină cu diagnostice și sfaturi pentru colegi care, oricum, nu au încredere în medicii de la stat. Chestia asta de care se făcea mișto în patria socialismului în anii ’20 – ’30 ai secolului trecut este cât se poate de valabilă și în România teoretic capitalistă de azi. Ce dacă medicina este o știință care a ajuns unde e în urma unei evoluții și a unor cercetări care se întind de-a lungul a secole întregi? Ce dacă meseria de medic presupune ani de tocit coatele prin băncile școlii și alți ani de practică prin spitale? Știe mai bine Vraciul.

Vraciul e colegul ăla care îți spune ce boală crede el că s-ar putea să ai, farmacista care îți dă niște pastile după ce i-ai descris simptomele, toate Oliviile Steer care îți povestesc că o combinație de ceapă pisată și oțet e mai tare decât un vaccin, amicele care te bat la cap să faci o detoxifiere cu cafea, ceai de măsline sau ce o mai fi la modă anul ăsta și îți garantează că asta te scapă pe loc de dureri de cap, balonări și depresie.

În forma sa benignă, Vraciul e ăla care îți dă o rețetă pentru mahmureală sau răceală sau îți explică cum poți scăpa de cufureală dând peste cap un amestec de piper din belșug, boia iute cât cuprinde și vreo 50 de pălincă (am încercat asta și am rămas fără aer, așa că nu te sfătuiesc). În forma nocivă, te convinge că nu știu ce ciupercuțe de Himalaya fermentate în scuipat de vulpe zburătoare de Ceylon o să te vindece de diabet dacă le înfuleci amestecate cu miere de albine africane.

Vraciul nu este, însă, doar o altă persoană – se poate întâmpla ca tu însuți să fii pătruns de spritul vraciului, să fii cel care știe mai bine decât medicul cum și cu ce să te tratezi. Așa se ajunge, de exemplu, la ăia care se îmbolnăvesc de gripă și au impresia că recunosc simptomele așa că bagă în ei antibiotice cu pumnul și se trezesc la spital în stare gravă pentru că, în mod evident, ceva făcut să ucidă microbii nu afectează în niciun fel virușii.

Cel mai tare caz de medicină alternativă pe care l-am auzit vreodată este al unei colege de-a maică-mii (profesoară, așadar cu studii superioare) care, pentru a scăpa de un ulcior la ochi, la sfatul unei babe, s-a dat cu – ține-te bine – căcat. Asta e marea forță a vracilor: te pot face chiar și să te mânjești cu căcat și să le mai și mulțumești pentru sfat.

Evident că lista de mai sus nu este una exhaustivă: în panteon mai sunt și alți Dumnezei – Funcționara de la Ghișeu, de pildă, sau Popa, care uneori este privit cu o mai mare reverență decât Biserica sau sfinții despre care le vorbește credincioșilor. Apoi este lista zeilor mai abstracți – Internetul, văzut drept un Izvor al Adevărului Absolut, sau Da’și-ul, invocat ca argument într-o dezbatere: „Da’și Soros a făcut”, “Da’și Iohannis”, “Da’și Steaua”, “Da’și Rapidul”.

Acum nu trebuie să te demoralizeze această religiozitate excesivă a românilor și să începi să te plângi că așa nu o să ajungem niciodată ca ăia din Vest. Ai putea să te uiți și la jumătatea plină a paharului și să ți-l amintești pe Marx, care, în înțelepciunea lui, a zis că „religia este opiumul popoarelor”. Carevasăzică suntem, ca neam, un pic tripați ceea ce face România un fel de Jamaica.

Dar ca să nu spui acum că am băgat doar de la mine, am cerut și părerea psihologului Aurora Liiceanu (care s-a ocupat ceva mai aplicat de studiul personalităților și al societății) despre acest pseudo-panteon al românilor. Iată ce mi-a spus:

„Cercetările de antropologie culturală au arătat că societatea românească funcționează ierarhic, în forma unei piramide care, la bază, îi are pe cei care nu decid și nu au responsabilități de decizie, ci mai degrabă sunt executanți. Dar puterea formală – puterea ștampilei, cum se spune -, cea legitimă, a conducerii unei organizații/ departament/secție etc, coexistă cu puterea informală, cea nelegitimă, dar care este agreată într-o manieră informală.

Portarul unei instituții – minister, spital etc.- nu are putere formală, el se supune șefilor lui, dar el are putere informală și informațională. El știe unele secrete legate de superiorii lui și de superiorii superiorilor lui, unele informații despre programul acestora, despre unde pot fi găsiți, dacă sunt prezenți sau sunt plecați etc.. El știe multe. Portarul și directorul sunt punctele extreme importante. De ce portarii? Pentru că proverbul românesc „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții” arată că pentru a ajunge la Dumnezeu, la șeful cel mare, trebuie să obții favoarea unor șiruri suprapuse de Dumnezei mici, cei care formează structura ierarhică.

Exista o piesă de teatru a scriitorului francez Jean Giraudoux în care o oarecare fată, o nimenea, vrea să vorbească cu guvernatorul și, bineînțeles, o oprește portarul ca un cerber. Atunci ea s-a uitat la el și i-a spus „Vai domnule, ce frumos sunteți”, iar portarul uimit și-a amintit că mama lui îl alinta și-i spunea că este frumos, deși ajuns adult el a văzut că are nasul prea mare.

Vorbele fetei l-au flatat și a lăsat-o să intre și ea a dat de alt Dumnezeiaș și lui i-a spus vorbele magice și tot așa ea a ajuns la guvernator, i-a spulberat acestuia amanta oficială, iar guvernatorul a luat-o de soție. Morala acestei piese era ceea ce un alt proverb românesc ne spune: „Vorba dulce mult aduce”.

La noi, oamenii s-au învățat să se gudure la cei de care depind pentru a avea o informație, a lăsa o cerere etc., pentru că se găsesc într-un raport de putere, iar Dumnezeii mici trebuie flatați pentru a li se alina frustrările și neîmplinirile din viața lor măruntă. Democratizarea relațiilor se face greu și sistemul ierarhic nu cedează ușor. Să nu uităm că la ghișee erai obligat să stai cu capul plecat, să vorbești la o fantă rotundă în geamul despărțitor, pe când funcționarul stătea confortabil pe un scaun. Unele lucruri s-au ameliorat, dar cu greu oamenii vor îndrăzni să înțeleagă faptul că ceea ce cer ei unor oameni plătiți de ei nu este o favoare, ci ceva ce ei trebuie facă.”