Femei transgender îți povestesc cum e să treci de la un sex la altul

Articolul original a apărut pe VICE US.

Aproape toate persoanele transgender trec prin disforia de gen (o disconexiune între genul cu care se identifică și cel al corpului fizic), dar pentru femeile transgen, disforia asta e complicată de sexismul inevitabil din societatea americană și felul în care se raportează ea la corpurile femeilor. Nu putem să folosim toaletele publice fără oprobriu, iar multe femei trans sunt puse adeseori la colț de societate, pentru că se abat de la așteptările, deja exagerate, față de corpurile femeilor – de la cât suntem de înalte, până la cum ne sună vocea și ce avem între picioare.

Ca femeie trans, m-am confruntat cu cissexismul (sexismul îndreptat împotriva persoanelor trans), amplificat de transmisogynoir, oprimarea femeilor trans de culoare, care sunt supuse la una dintre cele mai nasoale forme de discriminare și violență din țara noastră. Iar pentru femeile trans de toate culorile, combinația de sexism și discriminare din societatea americană transformă tranziția în ceva cu-atât mai dificil, ca să mă exprim elegant.

Dar dacă narațiunea construită în jurul comunității noastre e una de negativitate constantă și disperare, n-o să avem niciodată voie să înflorim. Multe femei trans se refugiază de disforia corporală și de gen în tranziție; chestii de genul coafurii sau al anumitor schimbări corporale devin o rază de speranță. Am intervievat cinci femei trans despre părțile din tranziție pe care le-au iubit, cele care le-au ajutat să se vadă drept femeile care sunt, de fapt.

Când mă simt super disforică, iau o oglindă și mă uit la chipul meu. Mă uit și caut feminitatea. Mă uit la chipul meu și văd femeile din familia mea, ceea ce mă face să devin conștientă de moștenirea femeilor puternice de culoare care-mi aparține. Mă uit la buzele mele și-o văd pe mama. Mă uit la ochii mei și-o văd pe bunica. Mă uit la nasul meu și o văd pe străbunica. Găsirea feminității în trăsăturile mele naturale îmi scade disforia și mă face să resimt puternic mândria.

În copilărie mi s-a spus tot timpul că arăt ca diverși bărbați din familie. Eu am ripostat și m-am asemănat cu femeile din familie – și-am făcut asta fără măcar să-mi dau seama cât de mult mai asemănătoare erau experiențele mele cu cele ale feminității. Odată, când aveam nouă ani, îmi aduc aminte că mama a găsit o poză veche cu ea de la aceeași vârstă; au văzut-o verii mei și-au zis: „Uau, arăți fix ca ea, dac-ai purta perucă”. E o amintire la care țin, și când m-a izbit pubertatea, m-am bucurat de ea. Am văzut cum mi se asprește și definește maxilarul; au început să-mi crească mâinile și picioarele, dar restul corpului n-a urmat același ritm. Mulți mi-au zis că sunt disproporționate față de restul corpului meu. E o chestie cu care m-am luptat.

Acum câțiva ani, m-am apucat de sală și mi-am împins corpul dincolo de propriile limite. Am făcut asta ca să fug de tranziție și în speranța c-o să-mi proporționez corpul în sfârșit. De-atunci, am muncit ca să scap de masa aia musculară, dar acum văd în mine puștiul din liceu care eram odată – cu mâini și picioare prea mari și un corp prea mic și slăbănog. Dar fața nu m-a trădat prea mult în toți anii ăștia. E singura chestie pe care nu țin la fel de mult s-o schimb sau pe care nu-mi doresc la fel de mult s-o schimb.

Clar mă compar mult prea mult cu femeile cis, ceea ce nu mă face decât să văd cum trăsăturile chipului meu nu se ridică la standardele „tradiționale” de frumusețe. Dar când mă gândesc la femeile din familia mea care au fost înaintea mea, îmi recapăt puterea asupra propriei mele povești și mă poziționez într-o narațiune de feminitate care le-a fost atât de des negată femeilor trans. Trebuie să ne recuperăm propriul timp.

Oricât ar suna a clișeu (pentru o tipă trans), nimic nu mă face să mă simt mai fericită cu corpul meu decât sânii: cum se simt pe structura corpului meu sau cuibăriți lângă brațele mele în timp ce adorm; cum arată într-un sutien, într-o rochie sau în mâinile altcuiva; faptul că am un piept la care să strâng chipurile oamenilor la care țin, să ridice sprâncenele iubiților mei, să ceară atenție. Sânii mei mă fac să mă simt puternică, încrezătoare și, mai mult decât orice, mă fac să mă simt eu, sunt o parte din corpul meu pe care n-am mai avut-o niciodată, dar cu care totuși mă simt reunită, cumva.

Dezvoltarea sânilor mei a fost o constantă pe tot parcursul procesului medical de tranziție și întotdeauna m-a emoționat foarte tare. De când au început prima dată să mă doară pectoralii de la un mugur de sân care se insinua, fiorul de plăcere și frică pe care mi l-a transmis în tot corpul chestia asta mi-a confirmat că, da, chiar vreau să merg pe drumul ăsta. Și apoi au început să iasă, mici și delicați, a trebuit să-i ascund sub eșarfe și pulovere. Îi verificam de zece ori pe zi, cam ca un copil care se tot duce la cutia poștală, deși știe că jucăria pe care a comandat-o mai are mult până sosește.

Pe măsură ce au crescut și mi-au schimbat forma corpului în moduri mici, dar lesne de observat, odată la câteva luni, m-au încurajat încontinuu să-mi dezvolt simțul stilului, să găsesc metode noi să-i arăt, să încerc ținute de care până atunci îmi era prea frică sau care mă făceau să mă simt prea disforică.

La doi ani de când am început să iau estrogen prima dată, am încheiat tranziția socială, dar încă îi verific în fiecare dimineață înainte de duș, iau în mână sânii micuți, de cupă B și folosesc distanța dintre degetele de la mână ca să măsor dacă au mai avut vreo explozie de creștere. Știu că mi-am început abia de câțiva ani o a doua pubertate ciudată, înghesuită în viața de adult. Și chiar dacă acum îmi fac veacul mai liniștită, de când tranziția e o parte din viața mea pe care-am exersat-o, mi se amintește că până și capacitatea de a mă uita în treacăt, nonșalantă, în oglindă, faptul că mă văd doar pe mine, fără să alunec într-un vârtej de dorințe și speranțe, e un dar pe care am învățat să mi-l acord abia de curând.

Pentru că am avut o poziție activă în cadrul marinei (ceva ce am făcut, în parte, din cauza disforiei), faptul că acum pot să-mi las părul lung îmi provoacă cel mai puțin disforie. Acum pot să fac ce vreau cu părul meu. Și mi-a atras comparații cu Angela Davis – comparații care-s absolut minunate pentru mine, pentru că sunt activistă.

Partea mea preferată din tranziție e activismul. Deși există momente când simt că poate n-ar trebui neapărat să muncesc atât de mult, mai degrabă aș fi motivată să ies să-mi reprezint comunitatea, decât să stau deoparte și să nu fac nimic. Toate legăturile pe care mi le-am făcut, și în zonă și prin țară, îmi dau nu doar o comunitate cu care pot să vorbesc, ci și o familie la care pot să apelez.

Părul de pe cap nu mi-a provocat niciodată disforie. Mereu a fost negru, des și a avut onduleuri naturale mișto. Pot să mi-l coafez cum vreau. E mișto. Și, în mod dubios, picioarele. Purtam 44 la bărbați când am început; acum port 40 la femei.

O chestie pe care-au reparat-o hormonii și care-mi dă o brumă de speranță sunt ochii mei. Erau adânciți în orbite, somnoroși, niște crăpături pe jumătate deschise și prin miracolul câtorva pastile albastre și albe pe care le iau zilnic, acum sunt mai mari și mai feminini decât erau înainte. Și-au schimbat și culoarea, de la un brun adânc și profund, la un verde-căprui mai deschis. Asta se combină cu faptul că arăt cel mai feminină în reflexia din oglinda retrovizoare din mașina mea. Am făcut și niște cursuri de voce, care mi-au șters factorii care-mi provocau tonalitatea profundă a vocii.

Jenna. Așa mă cheamă. E ultima destinație dintr-un lung șir de nume prin care am trecut de-a lungul vieții. Am știut dintotdeauna că numele care mi s-a dat la naștere nu mi se potrivea, așa că mi-am folosit inițialele, am mers pe porecle, mi-am ales nume cu totul diferite de mai multe ori, odată chiar mi-am schimbat numele legal. În ciuda tuturor numelor pe care le-am folosit, nu s-a lipit niciodată nimic, până când nu mi-am dat seama de motiv: sunt transgen. Asta mi-a pus cei 25 de ani într-o altă perspectivă. Viața pe care-am trăit-o – inclusiv nenumăratele nume prin care-am trecut – n-au părut niciodată potrivite, pentru că-mi lipsea feminitatea pe care mi-o doream în adâncul sufletului. Când am acceptat asta, am primit libertatea să găsesc ce aveam nevoie, iar găsirea unui nume care mă descrie corect, care înfățișează ce am eu nevoie să înfățișeze, a fost de departe cea mai bună parte din tranziția mea. N-o să contenească niciodată să mă uimească bucuria pe care mi-a adus-o propriul nume.

Terapia de înlocuire a hormonilor a jucat și ea un rol uriaș în a-mi aduce fericire. Terapia a provocat nenumărate schimbări, dar pentru mine cea mai bună a fost de departe dezvoltarea sânilor. Am fost dintotdeauna supraponderală și, ca atare, n-am avut niciodată un piept plat, dar un piept lăsat din cauza greutății în exces nu se compară deloc cu a avea sâni. Pieptul meu înainte de terapie îmi provoca multă disforie. Nu arăta și nu-l simțeam deloc cum trebuie. Acum? Mor după pieptul meu. Creșterea țesutului, redistribuirea grăsimii, rotunjimea, senzația pe care n-o aveam înainte. Am niște super țâțe – și ăsta e un citat exact din spusele altcuiva. Sunt frumoase, senzuale, tot ce mi-am dorit vreodată. O feminitate pe care, din nou, mi-am dorit-o cu atâta disperare, a sosit, în cele din urmă, iar o parte a corpului meu care-mi provoca atâta disforie a ajuns partea mea preferată. N-aș putea să cer mai mult de-atât.