Chestiile dubioase pe care le-am văzut cât am lucrat ca gardian sub acoperire în închisoare

Când jurnalistul sub acoperire Shane Bauer a fost angajat ca paznic în închisoare în 2014, la un penitenciar privat din Winnfield, Louisiana, a constatat că moralul personalului era cam la pământ. Gardienii nu erau aproape deloc motivați să-și facă meseria. Trebuiau să colinde în sus și-n jos prin celulele în care locuiau deținuții și pur și simplu să verifice ce mai fac oamenii, o dată la jumătate de oră. Dar Shane n-a văzut să se întâmple asta aproape niciodată. Pentru că deținuților nu le plăcea când gardienii își făceau turele. Ca atare, ei nu le mai făceau.

Îți ziceau „Câștig nouă dolari pe oră” și, pentru că știau că nu vor fi concediați de companie, majoritatea gardienilor nu-și îndeplineau responsabilitățile. După patru luni, Bauer și-a dat demisia și o condamnare usturătoare a penitenciarului privat a apărut pe paginile Mother Jones. În Închisoarea americană: Călătoria undercover a unui reporter în afacerile pedepsei, care a apărut pe 18 septembrie, Bauer intră și mai în profunzime. VICE a vorbit la telefon cu autorul, ca să afle ce l-a determinat să muncească ca paznic în închisoare, de ce unele penitenciare nu-și trag deloc la răspundere personalul, legătura dintre pușcăriile care fac profit și sclavagism și impactul lui Trump asupra industriei. Iată ce ne-a zis.

VICE: Ce te-a determinat să muncești într-o închisoare privată? Cu ce atitudine te-ai dus? Care ți-era obiectivul?
Shane Bauer: Făceam deja reportaje despre închisori de câțiva ani și părea foarte greu să obții acces. În mod normal, dacă vrei să vizitezi o închisoare ca jurnalist, fie ți se neagă accesul, fie ți se oferă un tur ghidat al închisorii, care durează circa jumătate de oră, spre o oră. E foarte greu să intervievezi deținuții. Dacă vrei să intervievezi un deținut, penitenciarul îți va pune la dispoziție ce deținut consideră ei. Nu poți să intervievezi pe cineva anume. Ajungi să corespondezi și, de obicei, n-ai cum să verifici ce spun deținuții. Mai e și foarte greu să obții genul ăsta de date despre închisori.

Multe penitenciare cu care-am interacționat pe tot cuprinsul țării nu reacționează la cereri de acces la documente publice, cu excepția situației în care sunt dați în judecată. Toate restricțiile astea sunt și mai extreme în cazul penitenciarelor private, pentru că, din moment ce sunt companii private, nu se supun legilor accesului public. Pe mine mă interesa de ceva vreme să analizez închisorile private, dar era foarte greu să aflu ce se-ntâmplă înăuntru. Am văzut prea puțin din cum e viața la închsoare pe dinăuntru. Mi-a venit ideea să aplic la un job ca paznic de penitenciar. M-am dus pur și simplu la ei pe site, site-ul companiei, și am completat o aplicație pentru un job. Am completat-o cu date reale și am trimis-o. După o săptămână sau două, mă sunau să-mi ceară să vin la interviuri.

Ai fost surprins de cât de ușor ți-a fost să primești un job în instituție? Ce calificări aveai?
Am fost surprins. N-am crezut că o să funcționeze. Cumva, am aplicat la job dintr-un foc. Nu m-am gândit că o să aibă vreun rezultat. E genul de interviu pe care ți l-ai imagina la Walmart sau la McDonald’s. Te întreabă doar cum lucrezi cu alții. La interviul de la penitenciarul din Louisiana, unde am și acceptat, în cele din urmă, un job, a fost ca și cum cel care-mi lua interviul încerca să mă convingă să accept poziția. Mi-a lăsat impresia că erau foarte disperați după angajați. Jobul era plătit cu nouă dolari pe oră, iar calificările mele erau zero. Era foarte normal ca oamenii să nu aibă nicio calificare.

Am făcut o lună de training. Într-o zi, un instructor ne-a întrebat ce-ar trebui să facem dacă vedem doi prizonieri care se înjunghie unul pe celălalt. Evident, eu m-am gândit că trebuie să-i despărțim, iar el a zis că n-ar trebui niciodată să încercăm să intervenim în bătăi din astea. „Dacă vor să se taie unul pe altul, tăiere plăcută.” E mai degrabă vorba despre ascunderea daunelor decât despre protecția deținuților. Chestia care m-a surprins a fost pur și simplu să aflu ce istoric aveau ceilalți gardieni. Nu m-am dus acolo cu așteptarea ca gardienii să joace așa un rol important în povestea mea. Mă interesau mai mult condițiile din închisoare, dar gardienii erau în general oameni disperați după un loc de muncă, multe mame singure. Am ajuns să aflu că și ei erau exploatați de același sistem care-i exploata și pe prizonieri.

Spune-ne despre câțiva colegi de-ai tăi sau despre unul care chiar a ieșit în evidență când ai scris cartea?
Când am primit jobul, am lucrat cu [tipul] care a fost principalul meu partener pe tot parcursul jobului. Ca scriitor, am fost un pic dezamăgit – tipul ăsta nu părea să aibă nimic cu care să iasă în evidență. Era un gardian, un fost polițist care era complet dezlănțuit, dar pe mine m-au repartizat cu cine aveau ei chef. Ce mi-am dat seama a fost că [tipul ăsta] e de fapt mult mai valoros. Era ceva mai în vârstă. Avea pe la 60 de ani, încerca să se pensioneze, primea ceva pensie pentru anii de muncă la paza de coastă și lucra în închisoare doar ca să-și suplimenteze veniturile. Era sărac.

Am fost la el acasă. N-avea prea multe alte opțiuni. Era acolo de câțiva ani și se vedeau felurile în care îl uzase munca. Spunea uneori chestii destul de brutale și aproape sadice, gen că-și dorea să le pună deținuților zgărzi cu electroșocuri sau să-i ducă în spate și să-i bată, dar avea și relații cu anumiți deținuți. A intervenit pentru ei, când compania a adus paznici din afară ca să preia controlul asupra închisorii. Era foarte haotic și violent.

Ai simțit că te-a schimbat cu ceva munca în închisoare?
Asta e ceva ce-am văzut la el și la mulți alții. Niciunul dintre ei nu voia să fie gardian în închisoare, nu luaseră jobul din cine știe ce motive sadice, dar locul de muncă îi înăsprise și am constatat că același lucru mi s-a întâmplat și mie de-a lungul celor patru luni cât am fost acolo. A devenit foarte greu să fiu deschis și să tratez prizonierii ca pe ființe umane obișnuite. E ceva la jobul ăsta, trebuie să închizi o parte din tine și, la un anumit nivel, să-i dezumanizezi pe oamenii pe care-i [păzești].

De ce crezi că închisorile private – dar și închisorile în general – nu-și asumă responsabilitatea (mai) deloc, când vine vorba de comportamentul personalului, de conduita lor și de felul în care sunt tratați deținuții?
Abuzul din închisori nu e deloc limitat la cele private. Condițiile din întreg sistemul penitenciar sunt destul de nasoale. Cred că există ideea că dacă ajunge cineva la închisoare, înseamnă că merită ce primește drept pedeapsă.

În închisorile private, însă, mai există o problemă în plus: condițiile rele sunt intrinsece sistemului. Compania de penitenciare private economisește banii luând-o pe diverse scurtături. Asta înseamnă îngrijiri medicale de proastă calitate, tăieri din programe educaționale, tăieri de timp de recreere, tăieri ale numărului de gardieni din închisoare, astfel încât închisoarea devine mai violentă. Remedierea acestei probleme ar însemna angajarea mai multor oameni, mai mulți profesori, mai mulți gardieni, mai mulți doctori – iar chestiile astea costă bani.

O problemă și mai mare la nivel de conducere e faptul că firma pare să ascundă multe de stat. Ori de câte ori exista o înjunghiere, îmi notam zilele și ce se întâmplase. Când am plecat din închisoare, am cerut acces la documente publice în Louisiana, ca să aflu câte înjunghieri avuseseră loc în închisoare în anul acela, iar numărul era mult mai mic decât ceea ce-mi notasem eu. Numărul pentru tot anul era mai mic decât ce-mi notasem eu în cele patru luni cât am fost acolo. Compania are un interes în a face închisoarea să pară mai bună decât e. Pur și simplu nu prea au motive să îmbunătățească condițiile, să cheltuiască mai mulți bani, să schimbe ceva, orișicât.

Poți să ne spui despre istoria închisorilor care fac profit și cum pot fi direct legate cu sclavia în sudul profund, după Războiul Civil?
Corporațiile astea – CoreCivic, grupul GEO – au fost fondate în anii 80, [dar] avem închisori care fac profit aproape de-a lungul întregii istorii a Americii. [Uneori] profitul ajunge la companii, [alteori] ajunge la state, dar cam pe tot parcursul istoriei Americii, mai ales în sud, închisorile au fost făcute cu intenția declarată de a avea profit. Penitenciarele au fost inventate în America [și] scopul lor era să facă profit pentru fabrică. În loc să spânzure pe cineva pentru furt, îl condamnăm la niște ani de închisoare. Louisiana și-a privatizat închisorile în 1844. Apoi, când s-a încheiat sclavagismul, sistemul penitenciar din sud a fost folosit într-un fel care imita sclavia. Unde culeseseră sclavii bumbac, au început să îndeplinească deținuții rolul ăsta.

Toate sistemele penitenciare din sud au fost privatizate aproape imediat după încheierea sclavagismului. Era cea mai brutală formă de muncă existentă la momentul respectiv. Ratele de deces erau copleșitoare. Media pe stat în sud, timp de zeci de ani, s-a situat undeva între 16 și 25%, în funcție de stat. În fiecare an murea un deținut din patru, în principal din cauza condițiilor. Un aspect important e că sistemul ăsta de leasing al deținuților era, de fapt, mult mai letal decât sclavia. Pe măsură ce-am înaintat în istorie, statele, care au sesizat câți bani fac companiile astea, s-au hotărât să-și deschidă propriile plantații și să le conducă făcând profit pentru stat.

În anii 1960, în Arkansas încă aveai voie să bicuiești deținuții. Bărbații culegeau bumbac pe plantații, iar Terrell Don Hutto, care a devenit apoi cofondatorul Corporației Corecționale din America, a învățat afacerea cu închisorile pentru că a administrat o plantație de bumbac. A locuit el însuși pe plantație, a avut un băiat în casă, un prizonier care-l slujea, și a trăit o viață care semâna în multe feluri cu sclavagismul. El a fost ultima persoană care a făcut profit din plantațiile astea ale statului. Spre finalul acelei epoci, în anii 1970, am asistat la o explozie a închisorilor, care s-a dovedit a fi uriașă. Populația din penitenciare a crescut cu 500% de-a lungul a 40 de ani. Închisorile au devenit o povară pentru state și, în loc să le aducă bani, [le făceau să-i piardă].

Nu în ultimul rând, ce impact a avut președinția lui Trump asupra industriei penitenciarelor private?
Când a ajuns Trump președinte, Ministerul său de Justiție a reanimat, cumva, sistemul de penitenciare private. Când a fost ales, prețul acțiunilor acestora a crescut mai mult decât pentru orice alte companii. Trump e foarte agresiv față de imigrație. Detenția imigranților e principala activitate a companiilor de penitenciare private. Ele conduc cam jumătate din centrele de detenție pentru imigranți. Companiile de penitenciare private par foarte fericite cu situația de-acum. Chiar m-am dus la o întâlnire a acționariatului lor. Am cumpărat o acțiune și m-am dus la întâlnirea anuală a acționarilor companiei și erau foarte fericiți. Se bucurau de cum stau lucrurile și afacerea mergea spre bine. Cred că Trump a jucat un rol esențial în asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.