Sunt o lesbiană rusoaică, dar pretind că sunt hetero ca să nu fiu persecutată

Când i-am spus mamei mele adevărul despre orientarea mea sexuală, a scuturat din cap și a încercat să-mi ignore homosexualitate timp de un an. În iunie, înainte să plec spre Toronto Gay Pride împreună cu iubita mea, mi-a spus să mă port frumos. Nu se simțea confortabil cu ideea sexualității mele și n-a acceptat-o niciodată cu adevărat. Luna asta, când am zburat împreună peste Atlantic spre Rusia ca să ne vizităm rudele, nu m-a avertizat despre nimic.

Știam deja.

Rusia a fost dintotdeauna conservatoare și homofobă, dar în ultimii ani nu mai e vorba doar denivelul „rudele nu sunt de acord cu homosexualitatea ta”. Acum guvernul a luat cele mai drastice măsuri din lume împotriva homosexualității. Aproape în fiecare zi, guvernul lansează noi legi și declarații ale guvernului care le fac homosexualilor din Rusia viața tot mai grea – dacă nu chiar imposibilă. Legislația actuală le interzice oamenilor „să facă propagandă la relațiile sexuale non-tradiționale cu minori”. Pentru că legislația rusă nu are o definiție clară pentru ce înseamnă propagandă gay, legea practic interzice oamenilor să spună orice pro-gay. Deja oamenii au fost atacați pe stradă pentru că arătau gay, poliția a arestat pe toată lumea care a participat la un marș gay pride din Sankt Petersburg, iar luna trecută, un grup neo-nazist a obligat un băiat să-și recunoască orientarea sexuală în fața camerei, după care l-au bătut cu brutalitate. Agresorii erau probabil convinși că îi fac o favoare, scoțând din el homosexualitatea prin bătaie.

Deși am norocul să fiu cetățean canadian care locuiește în condiții de siguranță în Toronto (m-am mutat din Rusia în Canada în 1998, pentru că părinții mei au vrut să-mi ofere o viață mai bună), în momentul de față sunt o lesbiană rusoaică în vizită la rudele din Rusia.

Ca să supraviețuiesc în ultimele două săptămâni, a trebuit să mă prefac că sunt heterosexuală.

Acum stau la bunicii mei într-un sătuc din sud-estul Rusiei cu o populație mai mică de 600 de locuitori. Atât bunicii din partea mamei, cât și cei din partea tatălui locuiesc aici. Când eram mică, îi stăteam la ei câte o lună în fiecare vară, dar cu cât am crescut, cu atât locul ăsta mi s-a părut mai plictisitor, așa că vizitez Rusia mult mai rar. Ultima oară când am fost aici, aveam 17 ani și încă nu îmi recunoscusem orientarea. Cel mai apropiat oraș e Samara, care era cunoscut ca a doua capitală a țării în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. E al șaselea oraș din Rusia ca mărime și nu e genul de loc în care vezi stickere-curcubeu pe geamuri. E un loc în care vânzătoarele se uită urât la tine dacă arăți un pic diferit. Țara asta e construită pe valorile creștin-ortodoxe învechite și pe credințele Uniunii Sovietice. Statuia lui Lenin e încă prezentă în aproape toate piețele din oraș.

În majoritatea timpului cât stau aici, mă plimb sau conduc mașina prin oraș împreună cu verișorul meu. Îmi arată ce grafitti face el și îmi fură corcodușe; iar eu îi dau uneori monede canadiene. Acasă, ascultăm la știri ultimele idei anti-gay ale lui Putin. Verișorul meu nu-l place pe Putin, dar nu-i plac nici homosexualii. Noaptea trecută am avut o discuție cu el și cu un prieten de-al lui care a spus că are la școală doi colegi gay, dar că „nu vrea să se asocieze cu genul ăla de oameni”. Dar nu spun nimic. Dacă ar ști că sunt lesbiană, n-ar vrea să se asocieze nici cu mine, iar după ce skinheadșii din cartier ar afla asta, abia ar aștepta să mă violeze. De câte ori merg pe stradă, îmi amintesc de asta când îi văd cum se holbează la mine. Am norocul să arăt feminină, dar dacă ar afla că sunt gay, mi-ar aplica imediat un viol corecțional. Sunt lesbiană, o pată pe onoarea țării mele, iar ei ar fi aplaudați că au încercat să mă repare – sau că măcar au încercat.

Pe lângă faptul că nu mă simt în siguranță, secretul mă face să am o relație stresantă cu mătușă-mea și cu alți membri ai familiei. Acum câteva săptămâni, am fost la nunta fiului ei. Mătușa mea n-o suportă pe mireasa verișorului meu, dar e totuși bucuroasă că a crescut un băiat bun, heterosexual, care s-a căsătorit înainte să împlinească 22 de ani.

„Ți-a plăcut nunta?” m-a întrebat mătușă-mea.

Fusese prima nuntă la care participasem și stătusem la masă cu prietenii vărului meu. Mi-am petrecut jumătate din noapte ascultându-i cum făceau glume despre lesbienele care arată masculin.

„Da”, am mințit.

Mi-a spus că atunci când mă voi căsători și voi avea propria nuntă, o să fie la fel ca ceremonia vărului meu. O nuntă rusească adevărată.

Am dat din cap, am încercat să chicotesc forțat și m-am înecat. Știu că dacă mă căsătoresc, n-o să se întâmple în Rusia și n-o să fie ca nunta vărului meu. Majoritatea rudelor n-ar veni la nuntă și probabil nici n-ar mai vorbi cu mine după ce ar afla cu cine mă căsătoresc. Și n-am ce face în privința asta. Așa că, în fiecare zi, când un membru al familiei mă întreabă dacă am un prieten, bolborosesc printre dinți: „Nu”. Sunt șocați. Am aproape 20 de ani, iar în Rusia toți se căsătoresc de tineri. Dar am o parteneră, de fapt. Sunt în relație cu ea de peste un an și mă doare că atunci când vorbesc cu ea pe Skype de aici, n-o pot prezenta nimănui – e doar o „prietenă” de-a mea. Nicio babushka n-ar înțelege. Așa că sunt obligată să tac, pentru binele meu și pentru siguranța familiei mele. Mă prefac că sunt hetero când sunt cu ei și port tricourile iubitei mele când mă duc la culcare.

Mă simt neputincioasă – oricât de mult mi-aș dori să fiu sinceră, nu pot. Deși eu am altă viață în Toronto, aici am o familie care trebuie protejată prin imaginea normalității. Mă simt neputincioasă pentru că singurul lucru curajos pe care îl pot face e să port un maieu cu imaginea lui Keith Haring – un mic gest de sfidare de care nu știe nimeni.

Am auzit de protestele din Moscova și văd multă ură împotriva Rusiei pe Twitter, apeluri la boicoturi împotriva vodcii rusești și a Jocurilor Olimpice din 2014. Deși le sunt devotată celor persecutați, nu sunt de acord cu încercările de a boicota vodca rusească. Nu sunt de acord cu pedepsirea unor companii din cauza unor ordine penibile comandate de guvernul bigot al țării. În plus, sunt cetățean rus cu pașaport rus; dacă protestez sau sunt găsită vinovată de încălcarea oricăror legi anti-gay de aici, aș putea fi reținută timp de cincisprezece zile sau amendată. Și mai important, sunt atât lesbiană, cât și rusoaică. Fac parte din ambele tabere.

Acum câteva zile, mătușă-mea mi-a dat acest breloc Sochi 2014. Mi-e greu să mă uit la iepurașul ăsta drăgălaș. Se presupune a fi un simbol al mîndriei naționale, reprezintă gloria pe care atleții noștri o vor obține în iarna care urmează, dar dacă îl port la chei, îmi susțin țara natală sau homofobia? Îmi pun un breloc sau sunt ipocrită?

În momentul de față, chiar nu știu.

@sofiesucks

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe nebunii din Rusia:

În Rusia, dacă pui pe internet fotografii din club, poți intra la închisoare

Epidemia de SIDA din Rusia e tăcută și brutală