Mai e ok să-ți placă Woddy Allen, acum că-i acuzat de pedofilie?

Imagine via

Când eram mică, prima celebritate pentru care am făcut o pasiune a fost Woody Allen şi după scandalul actual de pedofilie, cumva pare potrivit că-mi plăcea atât de mult. Treaba nu ar sta la fel,  dacă aş fi fost copilul lui. Cu toţii ştim că s-a căsătorit cu Soon-Yi Previn, fiica adoptivă a Miei Farrow, cu care actorul a avut o relaţie de durată. Și mai știm, sau cel puțin ar trebui să știm, că Dylan Farrow, fiica adoptată de Woody împreună cu Mia, suţine că a fost molestată de el. (În cele din urmă , un judecător a hotărât că acuzațiile nu se pot dovedi, dar lui Allen i s-a interzis să o mai viziteze pe Dylan). În ciuda acestor suspiciuni, Allen a primit de curând cu un premiu pentru întreaga activitate, cu ocazia Globurilor de Aur. Și sigur, a fost o ocazie bună atunci să postez o glumiţă naşpa, dar oare de ce m-oi fi deranjat? Eu, ca mulți dintre colegii mei, încă mai am postere cu Allen pe pereţi. Ce altceva ar mai trebui să facă,câte veți ar trebui să distrugă ca să dau naibii jos posterul cu filmul lui Manhattan, care stă deasupra biroului meu?

Imediat după ce presa de la Hollywood a dat știri despre Allan, Ronan Farrow, fratele lui Dylan și a lui Soon-Yi a dat următoarea dumă pe Twitter: „Am ratat tributul adus lui Woody Allen pe scenă. Au băgat partea cu mărturia fetei c-a fost molestată la şapte ani înainte sau după momentul cu filmul Annie Hall? Tweetul lui Farrow nu a fost băgat în seamă de nimeni, de nicio publicaţie. Nu am un răspuns la întrebarea lui. Toți au întrebări, în schimb. Într-o lume în care fiecare se revoltă de fiecare greşeală a unui nenorocit cu o brumă de succes, de ce a apărut tocmai acum interesul pentru faptele reprobabile ale lui Allen?

R. Kelly, o altă brută josnică, a fost pus la zid pe blogosferă pentru ceea ce a făcut. De ce a fost OK pentru bloggeri și nu numai să-l critice și să-i aducă reproșuri lui Kelly, în zeci de articole de reflecție, dar nu și în cazul Allen?  Pentru că Kelly ăsta e un oarecare comediant ambulant, o parodie absurdă a unui artist R & B, incapabil de a face ceva demn  să rivalizeze o capodoperă de tipul Annie Hall, creată de Allen? Woody e un actor de comedie, desigur, dar opera sa este considerată mai mult artă decât divertisment, de unde și premiul acordat la Globurile de Aur. Trapped in the Closet al lui Kelly e doar o glumă, Manhattan-ul lui Allen e o capodoperă.

După evenimentele de duminică, de la Gală, eu una sunt sigură că vor urma reacții în legătură cu subiectul ăsta. Dar mă întreb de ce nu au fost aceleaşi reacţii în lunile după ce a apărut articolul din ediţia Vanity Fair din noimbrie,în careDylan, acum o femeie în toată firea, a avut curajul să spună adevărul şi să facă acuzaţiile pe care credea că n-o să le ia nimeni în seamă când era mică? De ce e nevoie de un eveniment care nu avea nimic de-a face cu situația de față, pentru ca oamenilor să le pese?

Foto de Kelly Rose

Acum două luni, după articolul din Vanity Fair, am fost la Hannah and her sisters, un film în care Dylan Farrow întreabă de ce comunitatea devotată de fani ai lui Allen continuă să-și susțină prințișorul nefericit de abject după toate ticăloșiilor sale. De ce îl consideră încă o legendă? Și cum, după toată faza, el continuă să umple cinematografele și să primească premii? Timp de două luni, am lăsat articolul nescris, un document plin de gânduri libere pe desktopul meu. De ce l-am tărăgănat atât de mult? A fost din cauză că indignarea mea fusese, până acum câteva ore, considerată irelevantă?

E cam greu pentru mine să înțeleg cum 179 dintre cele mai captivante actrițe ale lumii au apărut în filmele lui Woody Allen. Și este un motiv pentru asta. Iar motivul este că au vrut. Au vrut fiindcă femeile lui Woody nu pot fi compartimentate. Ele se luptă, iubesc, se prăbușesc, domină, au defecte. Ele sunt, de fapt, marca muncii lui Woody. Dar ce e și mai remarcabil este că absolut nimic nu le leagă pe aceste personaje de neuitat de faptul că au venit din mintea lui Woody Allen.

Diane Keaton, la acceptarea premiului Cecil B DeMille pentru întreaga activitate în numele lui Allen.

Lui Allen nu i-a păsat de premiul său pentru întreaga activitate. La naiba, nici măcar nu l-a vrut. De altfel, nici nu s-a obosit să apară să-l ridice. De ce, atunci, s-a deranjat Hollywood Foreign Press să i-l ofere? La aceeași ceremonie, Cate Blanchett și-a primit propriul Glob de Aur pentru rolul ei din Blue Jasmine în care joacă un surogat prost şi pasiv-agresiv al Miei Farrel care e construit, în mintea lui Allen, astfel încât să pară drept o persoană mai rea decât partenerul său pentru că îi trecea acestuia cu vederea indiscrețiile. A fost un „du-te-n mă-ta” crud la adresa lui Farrow, femeia care îi fusese muză, protagonistul necompartimentat al peliculelor sale, înainte să-i transmită un „du-te-n mă-ta” şi mai nesimţit când s-a căsătorit cu unul din copiii ei. Nu fusese acest „du-te-n mă-ta” suficient? Nu e succesul lui continuu, statutul lui de legendă intangibilă, de icoană, de artist câștigător de premii, suficient?

Ne-a fost ușor să ignorăm distracția lui Allen și căsătoria sa cu Soon Yi fiindcă întreaga afacere a fost consensuală. Până la limita în care faptul că tatăl surogat îţi fute fiica adoptivă cu probleme intelectuale poate fi consensuală. S-ar putea oferi argumentul că Soon-Yi, o minoritate fără voce dintr-o țară frântă de războaie, este o non-entitate, şi că nu diferă de negresele chipurile profanate de R. Kelly. Deși asta spune ceva respingător despre felul în care societatea în general îi privește (sau alege să nu-i privească) pe „ceilalți”, totuși are sens. Există un motiv pentru care aceste femei sunt fără drepturi şi compartimentate, pentru care faptul că societatea și blogosfera s-au şters pe mâini de ele este o realitate tulburătoare. Dar Dylan nu era o „cealaltă”. Era o fată albă speriată și abuzată. O fată albă! Chiar nu le pasă oamenilor de fetițe albe abuzate? Nu doar de asta le pasă? Când a venit vorba de privirile întoarse față de infracțiunile lui R. Kelly, Mark Anthony Neal, savantul afro-american, a spus: „O singură fată albă și povestea ar fi fost diferită”. De ce nu a contat personalitatea copleșitoare a lui Dylan, ca lucrurile să fie altfel?

Imagine via

Acum două luni stăteam în fața Cinematografului Aero din Santa Monica şi încercam să adun curajul să-i întreb pe oameni de ce continuau să-l idolatrizeze pe Allen. Era mulțimea tipică de cinematograf, indivizi albi, bogați, urbani și culți. Dacă orice loc la vest de Mississippi ar fi făcut parte din publicul-țintă al lui Allen, ar fi fost sigur cel de la Aero. Am fost prea emoționată să-i abordez pe acești oameni fiindcă subiectul pe care doream să-l ating era atât de tabu. Nimeni nu vorbea despre asta fiindcă nimeni nu dorea: preferă să lase arta antică, clasicii, să vorbească singuri. Ceea ce, presupun, era perfect în regulă. Dar dacă oamenii preferau „operele sale timpurii, mai amuzante”, de ce l-au lăsat să facă altele mai întunecate, mai mizantrope ulterior? Și de ce l-au premiat, sau măcar pe actorii săi, fiindcă a făcut asta? Și ce naibii îl făcea atât de ursuz? A bătut sistemul, pentru numele lui Dumnezeu. S-a însurat și și-a lăsat însărcinată o fiică, se spune că ar fi molestat o alta și nu a trebuit să fugă din țară precum Polanski pentru a o face. (Presupun că, într-un fel, a fugit din țară, pentru că-și face majoritatea filmelor peste ocean, dar din proprie voință, ceea ce ar putea fi considerat un reziduu al mizantropiei sale.) Asta a fost o victorie strașnică, nu?

Priveam un cuplu tânăr cum intră mână în mână în cinematograf, m-am gândit: „Poate că cinefilii educați îl lasă să scape fiindcă îi adoră munca timpurie.” În interviul din Vanity Fair, Dylan descrie un atac de panică pe care l-a avut la facultate, pornit după ce a văzut un alt student înr-un tricou cu Woody Allen. Tricoul respectiv, desigur, era probabil inscripționat cu o imagine vintage a lui Allen. Deși încă îi premiem rezultatele moderne, nimeni nu umblă într-un tricou cu mecla de vreo 80-și-ceva de ani a omului pe el. Până una-alta, American Apparel nu a folosit în mod ilegal o imagine din Blue Jasmine pe tricourile sale. A folosit o imagine din Annie Hall. Drama cu Dylan s-a petrecut când purtătorii tricourilor cu Allen erau bebeluși.

După ce i-am spus unui prieten, ce încercam să realizez prin prezența mea la Aero, nu mi-a spus direct să mi-o bag în fund. În schimb, mi-a dat replica pe care o știam atât de bine: „După raționamentul ăsta”, a argumentat el, „i-ai putea elimina și pe Picasso și Sir Arthur Conan Doyle”. I-am spus că mă intimidam, pentru că eram incapabilă să pun întrebările pe care venisem să le pun. „Nu te învinuiesc”, a răspuns. „Asta e o întrebare curajoasă, în special pentru un loc ca ăsta.” Răspunsul lui era protocolul standard, vechea scuză a „artei care există de dragul artei”. Argumentul „calitatea operei artistice a cuiva este adesea suficient de bună pentru a nega și umbri toate celelalte componente ale vieții sale”; suficient de bună pentru a merita un premiu pentru întreaga activitate.

Allen nu a fost condamnat niciodată pentru vreo infracțiune, așadar rămâne „nevinovat” în ochii legii. Dar într-un sens general, unde și cum trage cineva linia? Când ajunge dibăcia artistică a unei persoane (de obicei un bărbat, na) să nege gravitatea actelor sale groaznice? Este în regulă că Phil Spector a omorât-o pe femeia aceea fiindcă ea nu ar fi fost niciodată capabilă să producă ceva la fel de frumos ca „Be My Baby”? Filmele clasice ale lui Allen se specializau în povești urbane de iubiri moderne. Pedofilia, pe de altă parte, e o poveste veche de când lumea, mai ales când vine vorba de „artiști”. De aceea au ei liber la copii?

Eram prea emoționată pentru a spune cuvintele, pentru a pune întrebările, avea sens. Trebuia să fiu beată să aduc subiectul în discuție la o petrecere și chiar și atunci eram pusă la punct în nouă cazuri din zece cu un „molestarea ei de către el nu a fost niciodată dovedită” sau un „nu știu, nu prea mă gândesc la asta”. Înainte de a pleca de la cinematograf, am abordat un tip alb oarecare de aproape treizeci de ani care ținea în mână o cafea. L-am întrebat cum putea încă să se împace cu filmele lui Allen în lumina păcatelor sale. „Nu știu”, a spus, „nu prea mă gândesc la asta.” Nu zău?

Crime și infracțiunieste pelicula mea preferată de Woody Allen. În ea, protagonistul scapă la propriu cu o crimă, singura lui pedeapsă fiind că trebuie să trăiască cu el însuși și cu realitatea a ceea ce a făcut. Potrivit situaţiei de faţă, desigur, dar cu atât mai ușor de făcut când nimănui nu-i pasă de crimele tale încă de la început.

Traducere: Aura Stan