„Frankie Knuckles era unul din cei mai amabili și blajini oameni pe care i-am cunoscut vreodată”

Nicky Siano (stânga) cu Frankie Knuckles (centru), un prieten, și Andy Reynolds (dreapta) la Cheetah, New York, 1999

Era 1972. Tocmai terminasem de pus un set de opt ore la noul meu club, The Gallery, care era abia deschis de o săptămână. Robin, portarul clubului și partenera mea de afaceri la vremea aia, a apărut la cabină cu un afro-american masiv. ”El e Frankie Knuckles”, a spus ea. ”Vrea să lucreze pentru noi.” Și așa a început o relație de 40 de ani, bazată pe prietenie și îndrumare, cu unul din cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut vreodată, prietenul meu bun, părintele muzicii house, Frankie Knuckles.

L-am angajat pe Frankie pe loc - era îndrăgostit de club, și puteam să văd că intenția lui era să tragem cele mai tari petreceri din New York. Primul lui job la club a fost să umfle baloane și să decoreze în cele câteva ore înainte de deschidere. La două săptămâni după ce a primit jobul, Frankie a venit la mine și mi-a zis: ”Am un prieten care ar vrea să lucreze aici - numele lui e Larry Levan. E un pic dus cu capul, dar foarte talentat.” La recomandarea lui Frankie, l-am angajat imediat.

Larry a devenit cel mai bun prieten al meu, coleg de cameră și, pentru o vreme, partenerul meu, și oriunde mergea Larry, Frankie îl urma îndeaproape. Primii doi ani au trecut rapid la primul Gallery, și chiar când urma să deschidem a doua locație a clubului, pe Mercer Street 172, Larry ne-a anunțat că are un job asigurat ca DJ la The Continental Baths. Și desigur, Frankie era lângă el, îi ținea locul când dormea mai mult, îi făcea luminile când punea muzică.

În seara deschiderii noii locații, Frankie a venit la ușa din spate cu jumătate de oră înainte să deschidem. Era deja un DJ consacrat, însă întotdeauna umil și iubitor. M-a întrebat: ”E ceva ce pot face?”

”Ajută-mă să-mi aranjez discurile”, i-am zis. În timp ce ne instalam în cabina de DJ, râdeam cu el de vremurile timpurii: cu doar doi ani înainte, speram că muzica pe care o puneam va ajunge departe… și ne aflam acolo, pe punctul de a deschide ceea ce majoritatea oamenilor consideră că a fost prima discotecă. Când am deschis porțile și am dat play la primul disc, ”Lanzana's Priestess” de Donald Byrd, Frankie era deja pe ringul de dans.

Frankie Knuckles (centru, cu șapcă), umflând baloane în a doua locație a The Gallery, pe Mercer Street în New York, 1975

Între timp, cariera lui Larry înflorise. Marele sunetist Richard Long l-a angajat pe Larry să-i țină petrecerile house într-un loc numit SoHo. Iar Frankie i-a luat locul de DJ lui Larry la The Continental Baths. În timp ce Larry făcea furori, Frankie a simțit nevoia să-și definească propriul stil și să-și extindă activitățile în Chicago. Viața lui s-a desfășurat perfect când a ajuns acolo, iar curând avea să se depășească pe sine ca partener al lui Larry pe drumul spre a deveni incontestabilul părinte al muzicii house.

Era deja 1978. Eu puneam muzică la Studio 54, apoi am primit câteva gig-uri într-un club de noapte numit Buttermilk Bottom. A trecut vreun an, apoi am auzit că Frankie fusese angajat într-un club nou din Chicago numit The Warehouse. Dar erau vremuri grele pentru muzica disco și mulți oameni o țineau sus și tare că ”Disco a murit!” - eram unul din ei. Industria a preluat o idee curată și cu intenții bune și a transformat-o în găina cu ouă de aur, distrugându-i toată credibilitatea în proces prin promovarea unor cântece proaste sub titulatura de muzică disco.

Însă Frankie punea deja un alt tip de muzică dance - house. În Chicago, fanii disco au pornit un nou trend investindu-și proprii bani pentru înregistrări cu o muzică dance regândită și ceva mai funky. Și-au adus imediat discurile la Frankie, care avea o extraordinară ureche muzicală, iar el a ales hiturile încă de la început. I le-a arătat omologului său newyorkez de la Paradise Garage, Larry Levan, și împreună au transformat house-ul în muzica dance dominantă a anilor '80 și '90.

Unul din hiturile produse de Frankie a fost ”The Whistle Song”, un uriaș al muzicii house. În industrie, îi circula porecla de ”omul cu un sound nou”. A continuat prin a mixa Michael Jackson cu Diana Ross. Versiunea lui de ”Unbreak my Heart” cântată de Toni Braxton a fost întotdeauna preferata mea. Numele lui era peste tot și toată lumea îl numea - pe drept - părintele house-ului. A făcut cunoscuți lumii întregi artiști precum Jamie Principle și piesa lui ”Baby Wants to Ride”, iar în 1989 tot Frankie Knuckles a fost cel care a scos la iveală ”Move Your Body”, a lui Marshall Jefferson - asta e muzică house la cel mai înalt nivel!

Între 1984 și 1996, am luat o pauză lungă din industria muzicală ca să ajut oameni cu SIDA. Când m-am întors să pun discuri pentru petrecerea de aniversare a lui Larry Levan din clubul Body and Soul, Frankie a fost unul din primii oameni cu care am vorbit. Ne-am reluat prietenia. Când nu putea să susțină un gig pentru că era prea ocupat, mă recomanda pe mine. Până atunci, câștigase un Grammy pentru Cel mai bun DJ al anului, pe care îl ținea pe masa apartamentului său din Manhattan. Țin minte că l-am vizitat odată și că am întrebat dacă pot să-l țin o vreme. Am râs de ne-am tăvălit.

Frankie (centru) cu niște prieteni la prima locație The Gallery în '72/'73

Prin 2004 am auzit că a fost diagnosticat cu diabet de tip II. Nu credeam că e așa grav până să-l văd pe drum, chinuindu-se tare cu piciorul. Într-un final, durerea și infecțiile constante care nu mai reacționau la medicamente l-au forțat spre decizia dificilă de a-și amputa piciorul. L-am sunat constant în anul acela și obișnuiam să vorbim mai mult de o oră. Era tot timpul în toane bune, dar știam că erau vremuri intense pentru el din punct de vedere emoțional. Îmi amintesc când mi-a spus: ”Tot amânam asta, știam că trebuia rezolvat de acum câțiva ani - așa că, la momentul potrivit, eram pregătit să o fac.”

Frankie a fost un tip mândru, puternic. Îmi amintesc când povestea despre proteza lui. ”Există o proteză de designer și mai e asta pe care o port eu, mai bună decât aia!” Am râs împreună pe tema asta, dar e parte din ce l-a ucis pe Frankie - nu diabetul, ci costurile uriașe ale îngrijirii medicale. În perioada lungă pe care a petrecut-o recuperându-se și lipsind de la muncă, a fost nevoit să umble la economii și apoi forțat să se întoarcă la viața de dinainte, în care umbla toată ziua pe drumuri punând muzică.

John Brown, un prieten bun și o victimă a companiei de înregistrări, a pornit în călătorie cu Frankie și l-a ajutat pe drum. Mulți oameni cred că stilul ăsta de viață e strălucitor și minunat, și este, însăpentru oameni bolnavi, e un mediu stresant și nepotrivit pentru recuperare. Călătoriile cu avionul de trei ori pe săptămână fac ravagii la nivel fizic: perioadele lungi de stat jos cauzează cheaguri de sânge în picioare, iar aerul de la bord e nesănătos.

Economia fiind la pământ, toți primeam mai puțini bani pentru aceleași reprezentații. În 2006, am pus mâna pe o documentație a unui film făcut la Gallery în 1977. Am decis să îmi iau rolul de regizor ca să văd filmul terminat. Prima persoană căreia am vrut să-i iau interviu a fost Frankie, iar el a acceptat cu eleganță, găsindu-și timp pentru mine în programul lui încărcat. Cu în an în urmă auzisem că John, mâna dreaptă a lui Frankie la drum, murise. Știu că asta i-a frânt inima lui Frankie.

Acum trei luni, am auzit că Frankie iar nu se simte bine. Acum știu că situația era mai gravă decât mă lăsase să cred. Fusese internat la vremea aia și trecuse prin mai multe amputări - nu știu sigur care anume. Eram ocupat cu finisarea și lansarea filmului și nu am prins ocazia să vorbim. Acum două săptămâni l-am sunat: ”A ieșit filmul! Vreau să-ți trimit o copie!”

I-am trimis-o imediat, însă Frankie trebuia să plece spre Miami pentru Winter Music Conference. Din nou, dacă vroia să-și păstreze stilul de viață, trebuia să muncească. E o mare nedreptate că DJ-ii care au crescut pe vremea mea - care au pavat drumul pentru marii DJ ai zilelor noastre - nu și-au primit vreodată răsplata. Trăim de pe un salariu pe altul, cu un mare respect din partea fanilor și a altor DJ din breaslă, dar fără siguranța unor bani în cont trebuie să ne aglomerăm cu diverse joburi ca să ne plătim facturile. Frankie și-a pus masca de om fericit și a dat ce a avut mai bun la Music Winter Conference anul ăsta.

Plecase de la conferință și era în drum spre Londra pentru o reprezentație când am vorbit pentru ultima dată. Era în aeroport, așteptând zborul spre Londra. L-am întrebat dacă a reușit să vadă filmul. ”Nu încă. Am fost la WMC și încă nu a ajuns”, mi-a spus. ”Păi o să ajungă până te întorci”, i-am răspuns. Dar Frankie nu a mai apucat să vadă filmul. A murit luni noaptea, aparent din cauza unor complicații legate de diabetul tip II.

Frankie, ai fost unul din cei mai amabili și blajini oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Și privind înapoi, e OK, Frankie, că nu ai văzut filmul, pentru că am avut parte de ceva mult mai bun de atât. Ai fost acolo cu mine.

Nicky Siano este DJ și proprietar de club din 1971. Noul său film, Iubirea este Mesajul: o Noapte la Gallery 1977, cu Frankie Knuckles și David Mancuso, poate fi vizionat acum la  www.loveisthemessagemovie.com.