Adevăratele personaje din True Detective

Bine, bine, știu că s-a terminat True Detective. Și episodul final a fost ultima oară când îi vom vedea pe Matthew McConaughey și pe Woody Harrelson în rolurile detectivilor Rust Cohle și Marty Hart. Timp de opt săptămâni i-am urmărit pe cei doi în acțiune, în decorul transpirat și plin de crime din Louisiana. Serialul antologiei (în care fiecare sezon e, de fapt, considerat un miniserial în sine), scris de Nic Pizzolato și regizat în întregime de Cary Fukanaga, e un minunat studiu în adaptare literară pentru una dintre cele mai lungi forme ale micului ecran.

Deși True Detective nu e bazat pe o carte, personajele lui, ambianța, decorul și submisivitatea femeilor sunt luate din cartea de ficțiune a lui Pizzolato. Nu e o adaptare a unei povești sau a unui roman anume, ci a stilului său de scris. Practic, artistul a schimbat mediile, tocmai de aceea serialul pare atât de literar (cu referințe la colecția de povești supranaturale a lui Friedrich Nietzsche și Robert W. Chambers, Regele în galben) și tot de aceea serialul nu se concentrează atât de mult pe rezolvarea de infracțiuni cât pe relația dintre cei doi Regi Albi, Rust și Marty.

General vorbind, nu cred că le e foarte ușor romancierilor să scrie scenarii. Tind să scrie prea mult dialog. Dacă vrem să nuanțăm, ar trebui să facem diferența între piese de teatru și piese de teatru pentru televiziune și între miniseriale și serialele lungi, pentru că e mai mult de experimentat la televiziune. În comparație cu un film, narațiunea e mult mai lungă, așa că poveștile pot suporta o desfășurare a complotului fără să facă implozie, iar personajele pot fi la fel de bine conturate ca cele dintr-un film foarte bun. Iar miniserialul, ca formă, creează inerent așteptarea unei dezvoltări pe termen lung a poveștii, pe când un serial normal e mai episodic. Aș argumenta că serialele noastre preferate de azi, ca Breaking Bad și The Wire, au aceeași conectivitate a narațiunii ca un miniserial. Popularitatea lor le-a ajutat să construiască un public pentru seriale antologice precum True Detective și American Horror Story. Acest format antologic îi dă serialului True Detective forma și structura unei cărți și nu a unui film sau a unui serial de televiziune convențional.

Câtor regizori de film nu le-ar plăcea să-și extindă personajele și poveștile lor dincolo de limita de timp de două ore. Dacă te uiți la Lupul de pe Wall Street, un film pe care Martin Scorsese l-a extins la trei ore, îți dai seama că filmul e atât de lung pentru că regizorul s-a îndrăgostit de personaje și lumea lor. Scorsese e un regizor care are impulsul de a explora toate aspectele unei astfel de lumi în loc să lucreze la un arc dramatic. Fiecare persoană care a declarat căLupul de pe Wall Street are o oră în plus ar spune cu totul altceva dacă materialul ar fi fost prezentat ca un miniserial. Nimeni n-a spus vreodată că True Detectivee prea lung sau că ar vrea ca True Detective să aibă patru episoade în loc de opt. De fapt, cele opt episoade aproape că sunt un timp prea scurt în comparație cu sutele de episoade de care a fost nevoie pentru a contura ridicarea la putere și căderea lui Walter White ca rege al methului din Albuquerque. Pentru că sunt așteptări diferite de la aceste forme diferite, creatorii ne pot oferi materialul ăla bun și profund despre care ne plângem că lipsește în filme. Dar asta e din cauză că atunci când îl vedem în filme, ne plângem că se concentrează prea mult pe personaje și îl vrem eliminat!

Primul roman al lui Pizzolato, Galveston, care a fost publicat în 2010, începe tot în Louisiana, ca și True Detective, după care acțiunea se mută în orașul texan al cărui nume dă și titlul cărții. Personajul principal din Galveston e un golan traficant de arme care fuge din Louisiana în Texas cu o prostituată sufletistă și sora ei de trei ani după ce fostul lui șef mafiot îi fură gagica și încearcă să-l omoare. Am auzit că, după succesul pe care l-a avut True Detective, vor ăștia să facă film și după Galveston, dar unele lucruri s-ar putea să se schimbe. Protagonistul are chiar handicapul lui Walter White, cancer în stadiu terminal, un element al narațiunii care s-a dovedit deja că îi permite personajului să comită gesturi disperate cu aprobarea publicului și îl obligă la autoanaliză. Să vedem cum se vor ocupa de narațiunea asta după ce toată lumea iubește deja un personaj traficant de droguri bolnav de cancer.

Cea mai mare similaritate între Galveston și True Detective e utilizarea prolepsei sau a flashurilor din viitor. Structura frumoasă a narațiunii din True Detective, în care prima jumătate a serialului repovestește momente importante din trecutul duo-ului nostru, are un precedent în Galveston, unde eroul nostru bolnav de cancer își relatează aventurile de peste douăzeci de ani în viitor (un twist ciudat al plotului care subminează ticăitul ceasului din mecanismul cancerului terminal de la începutul poveștii). Pizzolato e un maestru al poveștilor pe straturi, în care diversele perspective de timp oferă relatări diferite, adesea greșite, ale acțiunii principale – de exemplu, episodul din True Detective în care băieții încearcă să acopere faptul că au ucis timpuriu cei doi suspecți, sau când soția lui Marty îi minte pe ofițeri despre legătura ei cu Rusty în prezent, în timp ce imaginile ne ilustrează un moment din trecut în care cei doi și-o trag în picioare în bucătărie timp de zece secunde (din păcate, nu apucăm să-i vedem pula lui McConaughey).

Poveștile cu detectivi care-mi plac sunt incredibil de antrenante, dar majoritatea elementelor misterioase din intrigă nu se leagă atât de bine. Asta probabil din cauza tendinței povestitorilor de a atrage publicul cu diversiuni. De multe ori, diversiunile astea se dovedesc a fi lipsite de conținut. Pe de altă parte, cred că așa e și viața. Multe întrebări nu-și găsesc răspunsul. Dar nu e problemă, pentru că misterele ajută la conturarea personajelor, nu a acțiunii. Iar personajele sunt personaje adevărate, care se comportă ca noi în viața reală – uneori fără sens. Pe noi, ca public, nu ne interesează câți oameni mor pe parcurs și dacă detectivii vor găsi criminalul. Ne preocupă Marty și Rust ca oameni și așa se întâmplă în cazul tuturor poveștilor bune.

De fapt, mi-ar fi plăcut să nici nu-l găsească pe tipul cu fața de spaghete. Ar fi putut urma un nou sezon. Pizzolatto mai are multe de arătat.

Traducere: Oana Maria Zaharia