Modelele vorbesc despre cele mai nasoale moduri în care le-au fost folosite fotografiile

Luna trecută, un colaborator VICE Spania a scris că jobul de model pentru poze stock a fost cea mai mare greșeală din viața lui. Într-un an ajunsese, printre altele, imaginea unei afecțiuni îngrozitoare a penisului. Nu e singur – modelele (indiferent dacă sunt pentru poze stock sau nu) nu au, de multe ori, niciun cuvânt de spus despre contextele în care ajung chipurile și corpurile lor.

Le-am cerut unor modele de pe tot cuprinsul Europei să ne povestească cele mai nasoale moduri în care le-au fost folosite fețele.

Când cauți pe Google „păr afro natural" sau „păr creț" pe Google Images, găsești zeci de poze cu mine. Se datorează faptului că țin un blog în franceză de succes, pe teme de frumusețe și că am multă grijă la SEO. Rezultatul e că apar des poze cu mine, chiar dacă nu sunt model profesionist. E foarte tare, pentru că mulți ajung așa la blogul meu, dar mai există și un dezavantaj – îmi folosește multă lume pozele de parc-ar fi fotografii stock, pentru care au plătit. Când îi confrunt, mereu îmi spun ceva de genul „Dar am găsit-o pe net!", ca și cum, brusc, asta ar face lucrurile OK.

Găsesc în mod regulat site-uri care-mi folosesc pozele – și chiar și brandurile fac același lucru, fără acordul meu. În 2015, un designer care lucra pentru un grup franțuzesc de companii de retail mi-a folosit una dintre poze ca să promoveze produse pentru păr într-un supermarket. Peste șase luni, un brand internațional de cosmetice a făcut exact același lucru.

Dar cei mai nașpa sunt Glutathione Cosmetics, pentru că îmi folosesc chipul ca să promoveze produse de înălbire a pielii. Am angajat doi avocați ca să-i determin să nu-mi mai folosească pozele, dar până acum n-am reușit să primim niciun răspuns. Au sediul în Atlanta și se pare că-și vând produsele peste tot prin Africa. De fiecare dată când un retailer renunță să-mi mai folosească poza, răsare altul – pur și simplu nu se termină niciodată. Pagina lor de Facebook are peste 250 de mii de like-uri, iar faptul că-mi folosesc fața sugerează că eu cred că pielea deschisă la culoare e mai frumoasă decât pielea închisă la culoare. Nici c-ar putea să fie mai departe de adevăr. M-au transformat în imaginea unei chestii în care nu cred deloc, ceva ce transmite un mesaj foarte greșit femeilor.

Poza asta a fost făcută într-un templu din Shanghai, în 2008. Fotograful era prietenul meu de la momentul respectiv. Când eram împreună mă asiguram adeseori să fiu îmbrăcată în culori neutre și să fiu machiată, ca să mă poată fotografia când îl pălea inspirația. Așa s-a întâmplat și cu poza asta – eram împreună în vacanță și m-a rugat pur și simplu să-i pozez în timp ce plângeam. La scurt timp după ce uploadase poza pe site-uri cu fotografii stock, mi s-a trimis prima tură de meme cu probleme din lumea întâi, care se folosea de fața mea plângând. La început am fost absolut furioasă; băncile de imagini ar trebui să aibă mai multă grijă de conținutul lor.

Când i-am explicat fotografului ce se întâmplase, mi-a spus că poate-aș putea să dau în judecată site-urile pe care era încărcată fotografia, dar că erau slabe șanse să obțin ceva din asta. Am văzut unele super jignitoare și scârboase, iar apoi i-am rugat pe oameni să le dea jos. La un moment dat, oamenii au început să afle cum mă cheamă și m-au căutat pe net. Am citit comentarii de genul: „Pe pagina ei de Facebook se plânge tot timpul, mema asta i se potrivește perfect." M-a cam enervat, dar, de-a lungul anilor, am ajuns să mă atașez de memă. Locuiesc la Los Angeles și, deși lucrez ca actriță de 15 ani și am câștigat și premii, nimic din toate astea nu mi-a dat așa de mult acces și nu m-a făcut atât de celebră precum asocierea cu mema asta. Deci, practic, m-am hotărât să renunț la principii și să creez un serial online, împreună cu niște prieteni, despre personajul meu cu probleme din lumea întâi.

La 18 ani locuiam și lucram ca model la Londra și aveam ședințe foto cu un prieten fotograf. Era, pe scurt, în plină eră Lady Gaga și-am făcut câteva poze semi-nud în genul esteticii respective. Seria a fost publicată într-o revistă de arte de-acolo.

Cam un an mai târziu, fotograful mi-a scris un mail să-mi spună că tocmai fusese la Harvey Nichols și văzuse un raft plin de tricouri bărbătești cu o poză cu mine îmbrăcată doar cu o jachetă – și cu un pic de scotch peste sfârcuri. Se pare că un brand luase pur și simplu o poză din ședința aia fără să ceară voie, o printase pe tricou și adăugase niște desene de căcat. În pula mea, mi-au pus aripi. Corpul meu era de vânzare pe un tricou bărbătesc urât de 55 de lire, în diverse magazine mici și mari – și pe multe magazine online.

Producția tricourilor s-a oprit imediat ce am amenințat că-i dăm în judecată, dar cam asta-i tot ce-au făcut – niciunul dintre noi n-a fost compensat deloc. Toată situația a creat și ranchiună între mine și fotograf, deci experiența, per ansamblu, mi-a lăsat un gust amar. În fine, e posibil să existe pe lume oameni care umblă în tricouri cu poza mea, semi-nud, la 18 ani.

Eram odată în 2012 la un eveniment de modă la Hotel Montcalm și m-am dus sus să mă schimb. M-au urmărit niște fotografi, care mi-au spus: „Kimberley, stai să-ți facem o poză pe scări!" În mod normal nu fac poze golașe, cam cea mai golașă chestie pe care-s dispusă s-o fac vreodată e cu mâinile peste sâni, dar în momentul ăla m-a cam atras.

A doua zi am observat că Daily Mail băgase un titlu: „Acum nu mai ai cum să-i câștigi inima… O concurentă de la Burlacul se dezbracă-n chiloți pentru o poză golașă la un eveniment de modă", însoțit de poza aia cu mine întinsă pe scări. Se pare că au crezut că am fost la Burlacul și am încercat să-i câștig inima lui Gavin Henson. Eu eram, gen, cine-i Gavin Henson? Acum știu cine e, e un jucător galez de rugby, nu? Și a fost ani de zile cu Charlotte Church. Dar, evident, n-aș apărea într-o emisiune să mă întrec pentru el. Se pare că erau mulți oameni din sezonul ăla al emisiunii la eveniment și cred că unul dintre ei a ajuns pe podium. Însă nu eram eu. Nici nu știam că există ediția britanică a Burlacului, credeam că-i doar o chestie americănească.

Acum doi ani lucram ca model la Londra și m-a întrebat un fotograf pe Instagram dacă poate să facă o ședință cu mine. N-avea cum să mă plătească și nu era prin agenție, dar voiam să-mi construiesc un portofoliu, așa că am acceptat.

Oamenii de pe set erau super drăguți și ședința a fost haioasă. A fost un pic diferită de majoritatea ședințelor pe care le fac în mod normal – m-au pus să stau complet nemișcat, ca o păpușă, și m-au îmbrăcat în chestii gen pantaloni roșii foarte scurți, o geacă aurie din piele și un parpalac sidefiu, de exemplu. În majoritatea pozelor sunt la bustul gol.

Peste șase luni am văzut pozele într-o revistă online, completate cu ilustrații pastel. Mă transformaseră în păpușă Ken. Nu mă așteptam la asta, așa că i-am scris fotografului, dar nu mi-a răspuns. Nu mi s-a părut că am de ce să fac mare caz, dar ar fi trebuit să-mi spună pentru ce erau pozele. Acum întreb mereu care-i conceptul înainte să accept să fac o ședință foto.

Am făcut odată o ședință foto pentru o revistă sârbească – trebuia să fie un pictorial pentru costume de baie. Mă luaseră pe mine și pe alte câteva fete și știam care vor fi mărimile, dar, apoi, când ne-au pregătit, ne tot spuneau chestii de genul: „Nu ne-am așteptat să vă fie atât de mici costumele de baie, fetelor" și cum nu le vine să creadă că agenția le-a trimis niște fete ca noi. Ședința a durat ore-n șir, au făcut un miliard de poze cu noi în diverse costume de baie și ipostaze.

Dar când a ieșit numărul cu pozele, „pictorialul" ajunsese să fie un material de-o pagină și ne tăiaseră capetele. Titlul zicea ceva de genul: „A venit vremea să te lauzi cu corpul pentru care ai suferit toată iarna!" Toată chestia a fost un căcat mincinos.

Pentru unul dintre primele mele joburi, am fost anagajată ca model pentru felicitarea de Crăciun a unui club de fotbal de amatori. Voiau să trimită o felicitare specială pentru sponsorii lor. Un prieten fotograf m-a rugat pe mine să fiu model și pentru că eram abia la început, nu știam la ce să mă aștept. M-a întrebat dacă mă bag să fac ceva mai provocator, dar a spus că poza nu va fi publică și că n-o să implice nuditate. Așa că m-am gândit: OK, mă bag.

Fotografia care-a ieșit arăta mai degrabă ca o poză promoțională pentru un studio sado-maso decât ca o felicitare pentru un club de fotbal. Ne-au pus să facem mai multe ședințe. În una dintre ele, un jucător era la mijloc, în patru labe, și se uita la cameră. Avea un lanț gros la gât, iar eu stăteam la dreapta lui și țineam celălalt capăt al lanțului. Un model blond era în dreapta și-l lovea cu biciul. Subiectul în sine nu mă deranjează deloc, dar când am văzut rezultatul final, mi s-a părut că arată cam ieftin și n-are absolut niciun sens pentru un club de fotbal de amatori.