Tiparul celui mai nasol bărbat din lume

Îi arunci conținutul scrumierei la gunoi, cu gândul că faci o faptă bună, dar el îți dă mesaj că l-ai enervat, pentru că plănuia să folosească scrumul de țigară ca să deseneze un portret al sânilor tăi.

Îi trimiți un nud super estetic, în care stai întinsă în pat, cu genunchii depărtați, spatele arcuit și buzele întredeschise, la care el îți răspunde: „Uau, se vede că ai consumat multă pornografie mainstream”. Când îl lași pe seen, îți scrie, în mod inexplicabil: „Genul meu sunt fetele cu breton și probleme mintale” și o poză cu Mia Wallace.

Îi scrii că relația dintre voi nu duce nicăieri, dacă el are de gând să-ți scrie doar după 12 noaptea. Îți trimite, drept răspuns, un PDF cu cartea Timp, disciplina muncii și Capitalismul industrial, de E.P. Thompson, și cuvintele „nu mai fi caraghioasă, timpul e doar un concept burghez”. După care îți cere contul și parola de la Netflix.

Îl întrebi de ce scrie doar cu litere mici și îți spune că e noua variantă a poetului e.e.cumming.

Niciuna dintre aceste anecdote nu e reală, dar nu asta e ideea – nu e nevoie să fie reale. Știi despre ce  bărbat vorbesc: Efectiv, cel mai nasol tip. E întruparea expresiei „bărbații sunt porci”, cu cercelul lui și pasiunea pentru Radiohead și cartea Infinite Jest.

Deși există un trend în care bărbații le declară femeilor „sunt un băiat prea rău pentru tine” – de parcă ar fi Nick Cave 2.0 și nu doar un terminat – de obicei, tipul de care vorbesc nu se identifică drept băiat rău. Cel mai nasol tip iubește #cultura nu pentru meritul ei artistic, ci pentru că îi oferă abilitatea de a-și afirma propria masculinitate: Woody Allen, Quentin Tarantino, Kerouac, Hemingway, Tame Impala, John Lennon, Bukowski. E genul de tip care susține că îi plac scenele de terapie din Clanul Soprano, dar suspectezi că îi plac pentru că îl ajută să utilizeze ca armă conceptul de inteligență emoțională.

Până acum ai rezonat. Dar dacă, la fel ca Brad Pitt în Fight Club, Cel mai nasol tip nu e real? Nu mă refer că nu există bărbați de căcat pasionați la modul nesănătos de opera lui Paul Thomas Anderson. Mai degrabă, vreau să sugerez că, undeva pe parcurs, s-a transformat dintr-o tipologie utilă și amuzantă care demonstrează că bărbații sunt un pic nașpa, într-un fel de identitate freudiană imaginară a lumii dating-ului modern.

Când vorbim despre Cel mai nasol tip, acesta tinde să se încadreze în două categorii. Mai întâi, e un personaj inept, dar inofensiv, care își scrie mereu în notițe pe telefon idei de titluri pentru playlist-uri de muzică („Carl Cox, coke and cum?”) sau își concentrează tot profilul Bumble pe ideea că îi place să dea limbi în fund, după care nici măcar nu coboară sub buricul tău când în sfârșit faceți sex.

Dacă nu e genul ăsta de bărbat, atunci Cel mai nasol tip poate fi chiar periculos. Vreau să spun că trebuie să fim foarte atente la semnalele de alarmă - de exemplu, dacă își comandă apă la prima întâlnire sau dacă „adoră tonurile dulci ale trupei Slowdive din anii '90”. Aceste semnale de alarmă nu denotă doar imaturitate sau incompatibilitate, ci și că tipul e manipulator și predispus să comită abuz emoțional.

Evident, aceasta e o abordare simplistă. Fenomenul MeToo a încercat să semnaleze că, pentru prea mult timp, bărbaților li s-au acceptat niște comportamente execrabile. În plus, ideea că preferințele culturale ale cuiva pot prezice cum se va purta cu tine persoana asta e absurdă: dintre oamenii cu care am făcut sex în ultima vreme, m-a ghostuit fix bărbatul care avea un poster cu Sinead O'Connor, pe când cel care avea tatuate pe braț versuri de la The Smiths încă îmi dă mesaj în fiecare zi.

Când tratezi bărbații ca și cum s-ar încadra în cel mai nasol tipar, se creează riscul ca tiparul să devină realitate. În The New Inquiry, Indiana Seresin scrie așa: „Să fii permanent dezamăgit de heterosexualitate înseamnă să refuzi posibilitatea de a schimba în bine cultura hetero.” În scenariul cel mai extrem, chestia asta se manifestă printr-un curent de femei care fac tot posibilul să obțină dovezi că bărbații sunt groaznici. Dar, mai general, e o perspectivă care neagă tandrețea și bucuria pe care ne-o poate oferi iubirea romantică. Seresin notează: „Dacă heterosexualitatea devine un simbol pentru misoginism, ne va scăpa din vedere adevărata problemă.”

E interesant că fenomenul Cel mai nasol tip din lume a coincis cu feminismul post-MeToo – un moment care a recunoscut dinamica puterilor, dar încă nu știe cum să o schimbe. Asta se reflectă în felul în care niște termeni foarte diferiți sunt folosiți ca și cum ar fi aceiași și „Cel mai nasol tip” devine „manipulator masculin” sau „gaslighter”.

MeToo a reafirmat ceea ce mulți dintre noi știam deja: că orice bărbat, oricât de drăguț ar părea, ar putea fi, de fapt, rău. Totuși, în loc să deschidem discuții despre dorința umană și vulnerabilitate, am ajuns să îl transformăm pe Cel mai nasol tip într-un fel de Bau Bau – o persoană care ne oferă iluzia că nu e cazul să fim dezamăgite de bărbați și un context fals pentru detectarea bărbaților nașpa înainte ca aceștia să apuce să ne facă rău.

Întotdeauna există riscuri când ne atașăm romantic de cineva și nu putem elimina aceste riscuri prin transformarea bărbaților în meme nasoale. Nu mai e amuzant să ne batem joc de bărbați pentru că ascultă MGMT sau The Mountain Goats sau pentru că le plac filmele lui Wes Anderson. E timpul să renunțăm la clișee și să avem o discuție mai deschisă și mai sinceră despre ce ne așteptăm de la relații.