Am supraviețuit unui masacru și abia acum am prins curaj să-mi spun povestea

Era o dimineață de toamnă răcoroasă în Jeffrey Manor, o zonă rezidențială din sudul orașului Chicago. Temperatura era în scădere. Păsările ciripeau, frunzele uscate se așterneau pe străzi și mașinile treceau în trombă. Totul era liniștit în Orașul Vântului.

La începutul anilor 1960, chiar și după ce segregarea tulburase cartierele sărăcăcioase, rata infracțiunilor din oraș era scăzută. Asta până în ziua de 14 iulie 1966, când o femeie de douăzeci și ceva de ani a sfâșiat tăcerea dimineții cu un urlet: „Doamneee! Sunt moarte toate!” Corazon Amurao era asistentă printr-un program de exchange la Spitalul Comunitar din Chicago și tocmai făcuse o descoperire îngrozitoare.

Pe East 100th Street, în apartamentul 2319, Corazon a ieșit de sub patul unde stătuse ascunsă toată noaptea și găsise opt cadavre de femei. Corpurile lor aveau vânătăi și urme de cuțit, după cum a descris mai târziu avocatul Corei, William Bill Martin, în cartea Crime of the Century: Richard Speck and the Murders That Shocked a Nation. Șapte dintre ele fuseseră colegele de apartament ale lui Amurao, iar a opta locuia în apropiere și dormise la ele peste noapte.

Toate cele opt crime fuseseră comise de Richard Speck. Martin își amintește că Speck, de 24 de ani la momentul respectiv, avea deja la activ 41 de acuzații de jaf, viol, intrare prin efracție și violență. A durat patru zile până l-au prins. Până la sfârșitul săptămânii, încercase să se sinucidă și fusese salvat de un coleg de apartament care îl auzise cum urlă din cauza rănilor pe care și le provocase singur. După ce a fost transportat la spital pentru o operație de urgență, a fost recunoscut după tatuajul de pe antebraț, „Born to Raise Hell”. Dar o anumită parte a poveștii n-a fost spusă niciodată.

*

Câteva decenii mai târziu, iată-mă în locul unde s-au petrecut crimele îngrozitoare. East 100th Street seamănă cu strada din fotografiile publicate în cartea lui Martin și a lui Breo în 1993. Mă aflu aici cu Luisa Silverio, mătușa mea în vârstă de 74 de ani (sora bunicii mele), care a scăpat ca prin urechile acului de masacrul comis de Richard Speck.

La fel ca și Amurao, Silverio era o asistentă filipineză participantă la un program de exchange, care locuia în Chicago. În data de 13 iulie, ea și colega ei în vârstă de 23 de ani, Valentina Pasion, își făceau manichiura în apartamentul 2319, locul masacrului. Veniseră acasă după un schimb de șapte ore la spitalul din apropiere. Mi-a povestit că vorbea cu Pasion despre dorul de casă și despre educația pe care o primiseră în Manila. Epuizate, au hotărât să doarmă împreună în seara respectivă. Pasion a gătit pancit – un fel de mâncare filipinez cu tăiței, legume și carne – pentru celelalte asistente filipineze: Amurao, Merlita Gargullo și mătușa mea.

În după-amiaza respectivă, Luisa și-a amintit că avea un teanc de scrisori de la iubitul ei de atunci și că nu apucase să-i răspundă, așa că a plănuit să îi scrie înainte să își strângă lucrurile și să se întoarcă în apartamentul 2319 ca să-și petreacă noaptea acolo. Scrisorile respective au ajuns să-i salveze viața.

„M-am dus acasă”, mi-a povestit ea într-o combinație de engleză și Tagalog. „Trebuia să răspund la toate cele trei scrisori. Cât eram acolo, m-au sunat de la spital să mă întrebe dacă pot înlocui o asistentă în ziua următoare, în care, în mod normal, aș fi fost liberă.” După ce i-a scris iubitului ei de atunci, a hotărât să-i spună personal lui Pasion că nu mai putea să rămână peste noapte. Nu știa că Speck era deja în apartament și le ținea pe asistente ostatice.

În necunoștință de cauză, s-a dus la apartamentul 2319 și a sunat la ușă. Speck, tulburat de vizitatorul neașteptat, s-a gândit bine dacă ar trebui să deschidă sau nu. Până la urmă a deschis. Dar nu știa că apartamentul avea și o sonerie la ușa din spate, la care Luisa a sunat în timp ce el se apropia de ușa din față.

Luisa așteptase o vreme la ușa din față, după care a încercat la cea din spate, apoi din nou la cea din față. Exasperat, Speck s-a întors sperând că vizitatorul nepoftit o să plece. Luisa a plecat, pentru că nimeni n-a venit la ușă. Practic, Luisa a scăpat de crimă de trei ori.

Richard Speck le-a ucis cu sânge rece pe asistentele filipineze Valentina Pasion și Merlita Gargullo, cât și pe cele americane, Nina Jo Schmale, Gloria Davy, Suzanne Farris, Patricia Matusek, Pamela Wilkening și Mary Ann Jordan. Pe atunci, cazul respectiv a zguduit toată țara. Noțiunea de criminal în masă era relativ necunoscută. După doar 49 de minute de deliberare în urma unui proces de două săptămâni, Speck a fost găsit vinovat și condamnat la moarte prin electrocutare. Până la urmă a scăpat de execuție în 1972, când condamnarea la moarte a fost declarată neconstituțională. A murit în 1991 de un atac de cord, în timp ce ispășea o sentință de patru sute de ani de închisoare.

Luisa n-a spus nimic din povestea ei timp de 54 de ani. De atunci, a depășit momentul, dar n-a uitat seara respectivă. Dincolo de faptul că se confrunta cu o barieră de limbaj, era speriată că își va strica propriul vis american. „Mă gândeam că dacă voi vorbi despre asta îmi voi distruge viitorul ca asistentă.”

După ce și-a reînnoit contractul ca asistentă în Chicago pentru încă doi ani, s-a întors acasă în Filipine, s-a căsătorit și și-a întemeiat o familie. A migrat înapoi în Chicago în 1974, unde soțul ei și fiii ei au vrut să vadă locul în care scăpase cu viață ca prin miracol. La momentul respectiv, n-a avut puterea să facă asta. „Eram traumatizată. A fost devastator. Plângeam numai la gândul că aș putea revedea locul.”

Acum, casele din oraș sunt protejate de un gard negru din oțel. Doar apartamentul 2319 nu are gard. Mă uit la mătușa mea cum privește imobilul.

Fosta ei casă, apartamentul 2410, situat la două străzi distanță, e încă în picioare. Și porțile lui au gard de metal. I-am făcut o poză în fața casei.

Cât am stat în Chicago, mi-a arătat fotografii din perioada în care fusese asistentă. În unele apare și Amurao, singura supraviețuitoare a masacrului, care acum e căsătorită și are copii și nepoți.

Când se gândește la Valentina Pasion, mătușa Luisa îmi spune în dialectul Tagalog: „Dacă ar fi fost printre noi, sigur ne-am fi întâlnit acum…” I-au dat lacrimile.

„Mâncarea pe care ne-a gătit-o a fost delicioasă. Așa îmi place să mi-o amintesc.”

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.