Fotografiile astea îți arată cele mai mari coșmaruri ale tale

Sunt fotografi, ca Elliott Erwitt, care au transformat câinii în niște ființe pentru care oamenii sunt animale de companie. Sunt și cei ca Josef Koudelka, fotograf care a reușit să facă din silueta unui câine imaginea exilului. Apoi e americanul John Divola, de 72 de ani, a cărui serie „Dogs chasing my car in the desert” poate rezuma aproape existența patrupezilor: animale care stau pe lângă om, de care se sperie sau pe care îl iubesc, și care pot da dovadă de-o imprevizibilitate incredibilă. 

Uită-te un pic la „fiara” asta de mai jos. Vrea să alerge cu tine sau să te sfâșie? Crede că te poate depăși? Mașinăria ciudată în care ești e mai rapidă decât un animal? Nu știu ce-a gândit John Divola când i-a fotografiat, dar în cum i-a fotografiat a surprins atât sălbăticia locului (deșertul), cât și pe cea a animalului pe care îl credem, mai mult ca niciodată, apropiat omului și suficient de domesticit cât să doarmă în pat cu el.

Acum mi-e ușor să găsesc ceva poezie în dinamica acestor animale fotografiate prin deșert, dar în cadrele astea în nuanțe de alb și negru pot recunoaște un pic de București din anii ‘90 sau orice oraș și sat de provincie care are sau nu o problemă cu câinii maidanezi.

Uită-te la dihania de mai jos. Vine după tine să te capseze. Sau vine doar să se gudure pe lângă tine că pari un om de treabă cu un miros aparte. Habar n-am, sunt câini, nu știu ce gândesc. Așa că am încercat să aflu de la fotograf dacă el a văzut ceva mai mult în manifestările lor. 

„Sunt veseli, le e teamă, sunt curioși? E problematic să credem că animalele sunt capabile de emoții umane, deoarece nu cred că ar exista o echivalență”, mi-a zis John Divola. „Totuși, mă îndoiesc că, dacă aș fi oprit mașina și aș fi coborât, ar fi venit la mine să mă muște. De cele mai multe ori ei erau încântați să fugărească mașina.”

Înainte de seria dedicată câinilor alergători, John Divola a fotografiat case și le-a adunat în colecția „Vandalism”. La începutul anilor ‘70, John explora case abandonate din zona Los Angeles. Acolo unde ceva îl inspira, punea mâna pe un spray și făcea un graffiti abstract, apoi fotografia ce i-a ieșit. În unele dintre cadre vezi desenul făcut pe raza de lumină care intra pe fereastră, în altele observi cum un colț al casei a devenit un fel de zonă cu ceva mai multă semnificație decât celelalte.

Ce-a încercat prin acest demers a fost să surprindă într-o singură artă (fotografia) mai multe discipline, cum ar fi sculptura, pictura și chiar arhitectura. Și chiar dacă imaginile au aproape 50 de ani de când au fost trase, pot la fel de bine să fie de ieri și de mâine cu un filtru monocrom pe ele. 

„Orice fotografie a unui loc este un artefact istoric”, a explicat fotograful. „Fotografiile sunt, uneori, interesante, pentru că locul în care au fost făcute s-a schimbat și, poate, cultura s-a schimbat, așa că și felul în care sunt percepute e diferit. Fotografia e bună ca să adresezi «ce e», dar nu-i deloc potrivită pentru «ce ar trebui să fie». Ce-am făcut eu însă nu-i act intenționat de rebeliune (prin fotografie - n.r.). Am remarcat niște posibilități de care nu știam, la momentul acela, dacă au mai fost încercate. Din moment ce aveau sens pentru mine, le-am pus în aplicare.”

În contextul rebeliunii, John consideră că nu e vorba de așa ceva când „redecorezi” o casă complet părăsită. Totodată, le-a și transformat în galerii de artă – într-o anumită formă. „Mi-am dat seama, la începutul anilor ‘70, că mare parte din relația mea cu artele vizuale era intermediată de fotografie. În acea vreme în Los Angeles nu erau muzee de artă contemporană și erau prea puține galerii. Dacă vedeam o sculptură sau o pictură era sub forma unei fotografii. Astfel, mi s-a părut rezonabil să-mi dezvolt o aptitudine care, în timp, ar putea cuprinde noțiuni până atunci destinate exclusiv picturii sau sculpturii”, a adăugat John Divola. 

„Eu sunt mulțumit să creez ceva ce-i o manifestare a prezentului, a felului în care gândesc, a interesului meu la acel moment”, a mai spus acesta. „Cred că inventarea fotografiei este un eveniment major în evoluția conștiinței umane. Percepția noastră asupra a ceea ce e realitatea e influențată mai mult prin aceasta decât prin limbaj sau experiență directă.”

Acum, în funcție de cum te influențează pe tine, e posibil să pui mâna pe un spray și să cauți case abandonate sau să-ți urmărești mai cu atenție câinii pe care îi ai în cartier. În orice caz, mai poți face ceva: să vezi imaginile astea de mai sus, și multe altele, în expoziția „I’m not there” găzduită de 2/3 galeria și cu vernisaj pe 10 iunie.

E prima dată când munca lui John Divola ajunge să fie prezentată în România.