10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unei persoane bipolare

Rachid Moutiq are 29 de ani, o diplomă în jurnalism și suferă de tulburare bipolară. Peste 40 000 de danezi și 4 milioane de britanici au primit același diagnostic sau unul similar, dar așa cum se întâmplă deseori în cazul bolilor mintale, plutesc o grămadă de prejudecăți în jurul acestui subiect.

Rachid a fost coleg cu mine în liceu și era un elev excepțional. L-am considerat întotdeauna un geniu, unul dintre cei mai inteligenți și promițători oameni pe care îi cunoșteam. Dar până acum, viața lui nu arată așa cum ne-am fi așteptat cu toții; bipolaritatea îi îngreunează capacitatea de a păstra un job tradițional.

El s-a mutat recent din Copenhaga înapoi la țară ca să fie mai aproape de familie. Am stat de vorbă cu Rachid ca să-l ascult vorbind despre cum afecțiunea asta i-a afectat întreaga viață.

VICE: Cum a fost să fii diagnosticat cu așa ceva?
Rachid Moutiq: L-am primit cam acum un an și a fost, la început, o ușurare foarte mare. Am primit atât de multe diagnostice greșite de-a lungul anilor, încât a fost grozav să știu în sfârșit ce se întâmplă cu mine. Dar sentimentul ăla a pierit atunci când mi-am dat seama cât de serios e. Atunci când suferi de bipolaritate, te simți ca un pendul care se mișcă între autocritică extremă și stângăcie și dintr-odată te simți cuprins de foarte multă încredere în tine. M-am convins că m-am simțit dintotdeauna grozav, încrezător și energic și a fost greu să accept faptul că mania mea este la fel de nocivă precum depresia. Ca să fiu sănătos, trebuie să găsesc un echilibru, dar acea stare echilibrată nu-mi vine în mod natural și gândul că trebuie s-o găsesc mă cam plictisește un pic.

Cum e să fii maniac?
La început, când am episoade d-astea, sunt cea mai bună versiune a mea. Fac totul mai repede și nu mă simt obosit sau trist. Nu pot să dorm, dar nici nu simt nevoia. Este ca și cum trăiești într-un film optimist: nu trebuie să gândești – o faci pur și simplu și totul e mișto. Vorbești mult și te chinui să aștepți ca oamenii să răspundă. Ești un superom, ești amuzant, ești în centrul atenției și iubești asta. Dacă cineva nu-ți oferă întreaga lui atenție, nu o iei personal – crezi doar că e pierderea lor. Presupun că, în multe feluri, și cocaina se simte la fel.

Atunci de ce este mania la fel de nasoală ca depresia?
Există două motive principale. Primul este că dacă ești maniac suficient de mult timp, într-un final se întâmplă același lucru ca atunci când iei cocaină câteva zile la rând – devii paranoic, pierzi controlul. După un episod de manie, creierul meu cedează pur și simplu și mă lovește depresia. În al doilea rând, faci lucruri care nu-ți stau în fire atunci când ești maniac. Iei decizii importante pentru viața ta, banii și relațiile tale într-o fracțiune de secundă și chestiile alea te pot distruge.

Am pariat o dată 15 000 DKK, adică 2 000 de euro, și banca mi-a închis contul. Hipersexualitatea este de asemenea un simptom – am făcut sex în locuri publice cu oameni cărora nici măcar nu le știu numele. Poate să-ți distrugă relațiile, prieteniile și cariera. Nu este neobișnuit ca oamenii să renunțe la job atunci când sunt maniaci pentru că nu vor să fie constrânși, doar ca să regrete intens după ce se termină episodul.

Cum îți afectează bipolaritatea viața de zi cu zi?
Diagnosticul ăsta afectează totul. Deseori nu pot să dorm – am stat o dată treaz timp de două zile și jumătate, iar când am adormit într-un final, m-am trezit peste 20 de ore. Pierzi controlul asupra propriul corp. Când sunt maniac, trebuie să-mi reamintesc să mănânc – și când mănânc, trebuie să-mi reamintesc să mă opresc.

Apoi, atunci când sunt deprimat, interpretez totul complet diferit. Chiar și trezitul și mersul la muncă devin niște provocări. Reflexele tale nu sunt grozave, deci abia poți să conduci. Eu am suferit de o depresie atât de severă încât mă chinuiam chiar și să tai o bucată de pâine. Aveam atât de puțină energie încât părea imposibil să țin pâinea și s-o tai. Atunci când simți că n-ai suficientă energie ca să faci duș – nici măcar nu crezi că meriți să fii curat.

Cum îți afectează bipolaritatea relațiile cu alți oameni?
Este dificil să te apropii de oameni pentru că nu poți să le oferi chestiile obișnuite care au loc în schimburile sociale. Atunci când sunt deprimat, simt că oamenii își irosesc sentimentele de iubire pe mine – poate să fie dificil chiar și să întâlnești o persoană pe stradă și s-o saluți. Și asta dacă reușești să ieși afară din casă. Atunci când ești deprimat, nu prea contează cât de mult vrea prietenul tău să vii la o petrecere, nu poți să ieși din casă indiferent de cât de mult ai încerca. Ai foarte puțină energie și nivelul tău de anxietate este foarte mare.

Cum sunt întâlnirile?
Atunci când ești maniac sau depresiv, un partener poate să pună la suflet starea ta mintală și să se simtă de parcă a greșit cu ceva. Inconsistența dispoziției tale îi poate face să se simtă neliniștiți în preajma ta. Oamenii mi-au spus, „Nu știu la ce să mă aștept din partea ta”, și are sens – Nici eu nu știu ce așteptări au ei de la mine. Este de înțeles că cei dragi devin nemulțumiți, nervoși și triști atunci când începi să te izolezi de lumea de afară, dar mai înseamnă și că devii și mai singur, iar asta te face să te simți și mai rău.

În ce fel ți-a fost afectată cariera?
N-am buton de aprins/stins, așa că nu pot să controlez cantitatea de energie pe care o folosesc. O mulțime de oameni care suferă de bipolaritate sunt extrem de creativi și pricepuți, dar pot lucra doar într-un program creativ constant care nu se termină la ora 6 seara – și dacă nu-ți gestionezi fluxul de lucru, atunci o să pici în epuizare. Un loc de muncă tradițional se așteaptă de la tine să fii consistent, să te trezești la aceeași oră în fiecare zi și să faci față aceluiași volum de lucru. Nu cred că oamenii sunt făcuți să execute asta în fiecare zi – nu trebuie să suferi de o boală mintală ca să te simți așa – dar e și mai obositor atunci când suferi de bipolaritate. N-o să fiu niciodată în stare să merg la muncă atât de regulat sau să am mereu același nivel de productivitate, dar pot să mă văd lucrând în viitor – cu toate că o să fie dificil.

Ești îngrijorat că s-ar putea să sufere și copiii tăi de bipolaritate?
Oh, da, absolut. Poate să fie ereditară, deși mă gândesc mult dacă să aduc sau nu copii pe lumea asta. Am simțit de multe ori că viața nu merită trăită. Nu alegi să te naști, așa că mă întreb mereu dacă pot justifica viața unei persoane care s-ar putea ca într-o bună zi să-și urască existența, așa cum am făcut-o și eu.

Care sunt cele mai nasoale prejudecăți cu care te-ai confruntat?
Oamenii au tendința să fie destul de înțelegători în general. Dar cel mai rău e atunci când ți se spune că poți să ieși din depresie, că trebuie doar să te aduni. Cred că fiecare persoană deprimată a interiorizat ideea asta într-un fel sau altul. În ciuda faptul că trăiesc cu asta de patru ani încoace, câteodată mă mai întreb dacă depresia mea nu este doar lene.

Există o mulțime de păreri și în mass-media – îi auzi pe „experți” explicând cum erau ei deprimați, dar apoi au început să facă mișcare și să citească niște citate motivatoare și apoi totul s-a rezolvat. Dacă asta i-a vindecat, atunci n-au suferit cu adevărat de depresie. O altă prejudecată despre bipolari este că nu sunt de încredere, că sunt niște mincinoși manipulatori. Când ești bipolar, nu ești în totalitate de nădejde, dar nu este același lucru.

Poți să te vindeci?
Este o boală cronică, așa că nu, nu pot. Este una dintre cele mai importante lecții pe care le am de învățat – nu se oprește niciodată, nu dispare. Dacă crezi că ai trecut peste și începi să ignori semnele, riști să cazi într-o depresie adâncă sau o manie severă. Sunt în continuare bântuit de ideea că viața este insuportabilă, dar încep să mă simt mai bine. Sunt optimist, dar cel mai brutal aspect al bipolarității este faptul că tu poți să fii pe drumul cel bun, dar o singură scăpare te poate catapulta înapoi de unde ai plecat. În privința asta, este la fel ca abuzul de droguri sau alcool.

Articolul a apărut inițial pe VICE DA.