L-am căutat pe Dumnezeu și-am jucat ping pong la biserica baptistă coreeană din București

Nu știu cum ești tu, dar eu când trec pe lângă o instituție mai difeirtă îmi place să intru în ea și să o explorez. Așa am făcut cu Biserica Baptistă Agape de pe lângă primăria București, vizavi de căminele din Regie. Am fost până în dreptul ei și am văzut pe poarta casei programul. Miercuri seară evanghelizare, în fiecare vineri seară rugăciune și studiul Bibliei, sâmbătă activități pentru copii, dar și curs de limbă coreeană sau curs de chitară. Duminică, firesc, e slujba.

Am ajuns la ora 18 fix, fiindcă nu am vrut să ajung târziu și să fac impresie proastă. Am stat în fața casei vreo 10 minute, am ciocănit, m-am plimbat, dar nu părea să fie absolut nimeni. După câteva minute de așteptare am intrat. Înăuntru i-am întâlnit pe Luca și pe Amalia, doi adolescenți de vreo 12-16 ani care stăteau liniștiți pe scaune, la o masă și citeau din Biblie. M-au întâmpinat călduros și și-au chemat tatăl, pastorul bisericii.

Așa l-am cunoscut pe David Kim, un sud-coreean venit de 26 de ani în România și care a ridicat această biserică de la zero, totul din dragoste pentru Iisus și datorită credinței lui în Dumnezeu, cum mi-a mărturisit. Când l-am văzut și, mai ales, când l-am auzit vorbind o română super stâlcită, imediat m-am gândit la personajul asiatic care deține City Wok în South Park, numai că nu chiar așa de malefic. L-am întrebat cum se face că ajuns tocmai în România, iar el mi-a dat un răspuns clasic: „Încurcate sunt căile Domnului!"

I-am zis că sunt în căutarea adevărului, că sunt botezat ortodox, dar practicile lor nu-mi prea plac, așa că am început să caut adevărul, sau cel puțin ritualul adevărului, prin alte religii. Nu a părut deloc ofensat așa că l-am întrebat care-i diferența dintre biserica lui și biserica ortodoxă. Mi-a răspuns anecdoctic: „Care e diferența dintre mine și el?" Mi-au trecut câteva prin minte, dar nu am vrut să încep cu stângul experiența, așa că-am zis că nu-i niciuna, oameni suntem amândoi. M-a aprobat. Nicio diferență între mine și el.

Tot ce diferă sunt obiceiurile, dar astea nu sunt importante, iar ceea ce contează e credința, căci numai prin credință te poți mântui. Când am revenit la adevăr, previzibil, a scos cartea.

Am aflat că baptiștii nu se închină la icoane. Ei au ca obiect de cult doar crucea pe care a fost răstignit Iisus, pentru că, deși sunt reprezentați sfinți în icoane, ei sunt până la urmă tot niște oameni, și nu sunt fără de păcat ca fiul lui Dumnezeu, iar noi doar pe el trebuie să îl slăvim, pentru că așa scrie în carte. Kim e convins că în testamente se află cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul lui trebuie respectat și glorificat. Așa că mi-a întins o Biblie și m-a pus să citesc pentru jumătate de oră evanghelia după Marcu, partea aia cu Iisus care intră în Ierusalim. Cei doi copii mi-au adus pepene rece.

Când am terminat, mi-a spus să-l urmez în camera rugăciunii și studiului Bibliei ca să-mi explice mai multe. Ne-am pus la masă toți, copiii, noi doi și soția lui, fiecare cu Biblia lui în față, și pentru 15 minute am stat în liniște să citim același pasaj.

Puține situații au trecut așa de greu pentru mine. Terminasem în vreo trei minute, dar l-am recitit de câteva ori, că voiam să fiu sigur că-l știu bine, în cazul în care primeam întrebări. După ce a citit toată lumea în gând, am citit fiecare pe rând câte un verset. La finalul cititului nu am primit întrebări, dar am primit explicații.

Pe un whiteboard, pastorul Kim s-a apucat să ne facă un fel de diagramă cu parcursul lui Iisus din momentul în care acesta s-a urcat pe măgăruș, fiindcă el este smerit și nu s-a suit pe cal, și a intrat în Ierusalim (ziua pe care noi astăzi o amintim ca sărbătoarea floriilor). Iisus, evident, știa toată chestia asta de la început pentru că tatăl său planificase totul.

Au urmat vreo 30 de minute de diagrame și de explicații. La final, am închis ochii și Kim a spus o rugăciune despre mine în care îi mulțumea lui Dumnezeu că am ajuns acolo și îl ruga să îmi dea forță să îl găsesc și să îmi salvez astfel sufletul.

Soția sa, tot sud coreeană și un fel de brand ambasador, mi-a mai vorbit vreo 10 minute, într-o română un pic mai bună decât a lui Kim, tot timpul cu un zâmbet larg, despre cât de important e să îl ai pe Dumnezeu în tine. Despre cum, de fapt, eu ca om îl am pe Dumnezeu în mine, numai că trebuie să îl găsesc și pentru asta am nevoie de puțină îndrumare și credință, iar la biserica lor o să îl găsesc cu siguranță așa cum a făcut și ea. Și m-a invitat la slujba de duminică.

La 10 dimineața eram în casa de rugăciune. Un loc modest, fără briz-briz-uri. Doar o cruce lipită pe-un mini altar, scaune, două citate din biblie scrise pe pereți, câteva flori și niște instrumente muzicale cu vreo 70 de oameni înăuntru, majoritatea femei și copii.

M–a întâmpinat soția pastorului, care m-a trimis în față, unde stau bărbații. Am fost fix lângă Kim. Părea încântat că am revenit. Partea proastă, ușor stânjenitoare pentru mine, a fost că aveam impresia că Kim mă judecă, așa că a trebuit să cânt puțin, mai ales că stăteam aproape.

Altă parte mișto, nu așa de autoritară și dogmatică ca la biserica ortodoxă, e că la baptiști pastorul nu e singurul liant între om și divinitate, iar tu poți să comunici singur cu sfânta treime. Ai nevoie de un pic de ajutor la început, dar după ce te-ai prins cum se face, tot ce trebui să mai faci e să i te adresezi și să speri la un semn.

În timpul slujbei stăteam toți în picioare, mulți dintre noi cu mâinile ridicate spre cer și cine avea ceva de zis Domnului i se adresa. O femeie a experimentat și fizic credința: i s-a subțiat vocea, corpul i s-a contorsionat ușor și debitul verbal l-ar fi făcut gelos pe Rimaru.

A urmat corul bisericii, a cântat pe mai multe voci, cântece și cântecele despre Dumnezeu sau Iisus, iar după el un pastor în devenire a vorbit despre momentul luptei dintre David și Goliat. Încerca să ne explice că Dumnezeu e puternic fiindcă l-a înzestrat pe David (care avea credință) cu putere. Puterea a fost să omoare un om și cumva asta îl face pe Dumnezeu măreț. Mă rog, pot trage de-aici un fir roșu între religii.

La finalul slujbei, după ce pastorul David a ținut să mulțumească tuturor, am fost prezentat mai multor oameni drept tipul nou. Toată lumea părea încântată să fiu acolo. Așa am ajuns să vorbesc câteva minute cu un profesor de la Politehnică. Era curios dacă chiar cred cu adevărat. Poate, nu știu, nu eram convins, însă i-am zis c-am crezut cândva în copilărie. Nu-i nimic, m-a liniștit, nici el nu credea, era chiar ateu, dar a devenit credincios când a intrat în familia asta și viața lui s-a schimbat în bine.

Am dat să plec, dar doamna m-a întâmpinat și m-a trimis să mă joc ping pong cu copilul ei și alți frați care învățaseră jocul de la ei. Știu că-i un stereotip să crezi sau zici că sportul ăsta e popular printre coreeni, dar servele pe care le-am primit în duminica aia le-am mai văzut doar pe Eurosport.

Încă nu știu unde-i Dumnezeu, dar pentru mine a fost o ocazie mai bună să văd ce ritualuri au și alții. S-a scris și vorbit mult despre manifestările ortodocșilor. Străzile se umplu de vii de fiecare dată când sunt scoși morți, sub numele de „moaște", pe la vreo biserică, așa că poate fi, clișeic, chiar o gură de aer proaspăt să văd nu-n ce cred alții, ci cum cred. Speram să-nvăț și coreeană, n-am apucat.