Constantin Cucu este doctor endocrinolog și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București. Are 50 de ani, dintre care jumătate sunt petrecuți prin spitale. Și încă nu e bolnav.

Am intrat în al 20-lea an de când fac gărzi la Institut.

Întrucât am început activitatea cu un salariu mare, plătit însă doar o dată pe lună, am considerat că o rotunjire a veniturilor, în lipsa talentului de stripper sau a capacităţii de a jefui bănci fără a fi prins, ar putea apărea doar făcând mai multe gărzi, atât pe numele meu cât şi pentru colegii mai în vârstă, pentru care beneficiul financiar al gărzilor depăşea, după cum e şi normal, disconfortul acestora.

Puse cap la cap am strâns probabil mai mult de trei ani de stat în gardă, încă din perioada eroică în care prin camera de gardă bântuiau şobolanii, aveam un televizor racordat printr-o antenă de cameră la TVR şi dotarea pentru urgenţele majore se baza pe o lumânare reciclată şi o cutie de chibrituri.

Am avut destul de multe păţanii prin gardă, dar, cel puţin în primii ani, o singură constantă: cele două mese zilnice cu câte o pulpă de pui, străjuită de târtiţă ca de o busolă, indicând drumul spre ecuatorul comestibil. Părea că toată producţia mondială de pui mutanţi, cu pulpe, târtiţe, dar fără piept fusese contractată de Institut.

Nu au existat ameninţări, nu am putut inventa blesteme şi înjurături, nici nu am realizat pe care dintre bucătărese aş fi putut s-o fut, astfel încât în primii ani să apară pe farfuria mea şi altceva decât acest meniu. Ajunsesem să urăsc orele de masă, dar mai ales pe mine pentru că, sub imboldul slăbiciunii pe care ţi-o conferă foamea, am continuat să mănânc ca o vulpe pripăşită lângă o fermă avicolă, zi după zi, acele pulpe semiepilate.

Pe măsură ce mi-am permis asta am ieşit din necaz cumpărându-mi singur mâncarea, comandând pizza, mâncare chinezească şi altele până ce am realizat că bucătăresele, dincolo de aparenta rigiditate în ce priveşte meniul medicului de gardă sunt în fapt extrem de capabile şi doritoare de a găti. Deşi incapabile în a transforma pulpele de pui în coaste de căprioară sau cartofii în trufe glazurate.

Ca orice oameni care se cunosc bine, eu şi sus-numitele doamne avem jargonul nostru caracteristic (pe care eu l-am inventat şi ele şi l-au însuşit). Ciorba cu alură de acvariu clocotit, în care înoată bucăţi de sfeclă, bancuri de cubuleţe de morcovi şi stoluri de albitură este desemnată simplu ca „borş rusesc fără mortăciune" pentru a fi diferenţiat de ruda sa, la fel de chioară, dar neacrită, botezată „consome". Am sugerat că termenul de „pilaf", utilizat pentru desemnarea fierturii de orez care se serveşte uneori pacienţilor în întremare, ar putea fi mai voluptos numită „risoto", iar ele au contraatacat cu multă imaginaţie, propunându-mi, pentru macaroanele cu bulion, termenul de „spaghete napolitane".

Am convenit împreună că termenul de „tocăniţă" este folosit un pic cam prea lax în raport cu realitatea din cratiţă şi că nu mă deranjează cel ironic de „legume mexicane" câtă vreme acestea nu îmi ating farfuria. Cu timpul am înţeles împreună că există şi un destin alternativ prăjirii pentru cartofi şi că iahnia de fasole, odată ce te-ai hotărât să o sărezi o singură dată, rămâne regina meniului.

Mi-am exprimat frecvent scepticismul că varza murată servită este de origine terestră, dar am preferat-o tocăniţei şi nu am făcut niciodată nazuri în zilele binecuvântate în care se gătea praz.

Dar una peste alta, trebuie să admit că, din materialul pus la dispoziţie, fetele de la bucătărie fac minuni mai mari decât ar face Mourinho cu lotul lărgit al lui Dinamo şi că, în context, fără a putea vreodată spera la Liga Campionilor, nici nu mă mai aşteaptă retrogradarea în liga târtiţelor prăjite.

O masă memorabilă astăzi la gardă.

Trei pulpițe, după gust probabil ale aceluiaşi pui mutant, prăjite cu atenție, pe o parte, cu garnitură de cuş cuş, din orez. Toate după un ceai de cartofi cu dovlecei acrit cu sare de lămâie.

În plus, pentru că domnul doctor s-a dovedit un pic mofturos şi relativ colorat în a descrie situațiile extreme în care şi-ar înfrăți smalțul dinților cu astfel de hors d'oeuvres, i s-a oferit specialitatea casei: varză călită în sărături succesive, un fel de mâncare la care toate, dar absolut toate persoanele de la bucătărie contribuie cu măcar un polonic din sarea iodată necesară unei funcționări tiroidiene de invidiat.

Cu burta plină m-am dus să mă întind.

Ziceam deja că sunt în cel al 20-lea an de relație contractuală cu bucătăresele institutului.

Practic, o viață în care am îmbătrânit împreună (deși nu mai țin minte momentul în care dumnealor erau tinere și frumoase).

Ca orice pâlc format dintr-un bărbat și mai multe femei, ne înțelegem bine, oarecum din priviri. Arareori mai este nevoie de cuvinte. Gen:

Sau:

Cu tot acest comportament, care unora mai puțin rafinate decât domniile lor li s-ar părea capricios și năzuros (la urma urmei, acum vreo zece ani hăpăiam orice rătăceau dânsele în cratiță) ne înțelegem și ne susținem reciproc.

Cel puțin ele așa zic, că eu mereu le-am susținut când a trebuit deși, de fapt, nu am vreo amintire complet legată de asta.

Meniul de seară este de obicei mai negociat decât o carpetă de jihadist la vreun bazar din Levant:

De obicei, după stabilirea meniului pentru festinul de seară, discuția trece fugar prin zona politicului.

Da. Sunt reconfortante discuțiile cu personalul culinar al institutului.

Aproape la fel de reconfortante ca țiațicul.