Am vorbit cu un tip care se mutilează pentru arta lui

Ron Athey interpretează „Anus Solar” (2006), Galeriile Haywood, Londra (poză de Regis Hertrich)

Nu e ușor de înțeles de ce ar vrea cineva să-și penetreze craniul cu un cârlig de metal, să-și bage soluție salină în scrot și să facă totul cu spectatori. Ron Athey nu-i un tip ușor de înțeles.

În ultimii 20 de ani, artistul care experimentează cu propriul corp a fost numit atât masochist, cât și vânător al senzaționalului pentru practicile sale extreme: un soi de artă interpretativă gay care tratează teme precum trauma, ritualul și rezistența prin mutilarea trupului. Arta sa a fost întotdeauna provocatoare, întotdeauna underground,  și a fost influențată puternic de faptul c-a fost crescut într-o familie penticostală și c-a fost bolnav de HIV în ultimii 28 de ani din viață.

„Pledez în sânge”, un volum nou despre viața și munca lui Ron, conține și contribuții de la personalități ca Anthony Hegarty, Bruce LaBruce și Lydia Lunch. Când m-a invitat în studioul lui din nordul Londrei să vorbim despre asta, mă gândeam c-o să intru într-o cameră de tortură. În loc de asta, am dat peste un apartament îngrijit, cu o bibliotecă de literatură gay demnă de invidiat și peste un tip a cărei arie de expertiză se potrivea perfect decorului.

Cât am stat de vorbă cu Ron, mi-am dat seama că el nu lucrează pentru public și nu se torturează în niciun caz pentru presă. Pur și simplu creează prin propria experiență, experiența de a trăi mai mult decât prietenii tăi în mijlocul unei epidemii de HIV, fără să înțelegi de ce.

Martiri și Sfinți (fotografie de Elyse Regehr) și Ejaculare Prematură, 1981, cu Rozz Williams (fotografie pusă la dispoziție de artist)

VICE: Arta ta implică o formă de automutilare de cele mai multe ori. Ne poți explica genul de chestii pe care le faci?
Ron Athey: Păi, de exemplu, a fost o lucrare mai timpurie, intitulată Sf. Sebastian, pe care-o mai refac uneori. Construiesc săgeți din ace medicale foarte lungi și inserez metalul în cap, ceea ce cauzează sângerări abundente. E o reprezentație a exceselor de hemoglobină. Unele reprezentații mai lungi, din anii ’90, ca Trilogia Torturii, au inclus sacrificii, cârlige pentru carne, penetrare anală, capse chirurgicale, marcarea cu fierul încins, o paletă întreagă de lucruri. Încă folosesc o parte dintre ele. Cred că mai tot timpul mă joc fie cu carne sau cu fluide și sânge în arta mea.

Sunt foarte sensibilă și probabil că aș leșina dacă aș vedea așa ceva pe viu. Ți se întâmplă să-ți vezi publicul șocat sau oripilat?
Eu cred că e mai greu să vezi un video pentru că pierzi ritmul și contextul interpretării. Nu e doar sânge și sadism aleatoriu, dar oamenii chiar au limite diferite pentru corp, așa că da, mi s-a întâmplat să leșine lumea pe la spectacolele mele, persoane care probabil nu se considerau foarte sensibile. Sunt unele lucruri pentru care lumea nu e pregătită în acest moment, mai ales dacă este o reprezentație intimă. (râde)

Îți plac genul ăla de reacții?
Nu le observ. Mă surprind, pentru că eu nu sunt așa. Mi-ar plăcea să fiu un medic de la camera de urgențe.

St Sebastian, 1999 (video-ul încă mai poate fi văzut pe Youtube)

Mass-media te descrie ca un „masochist”. Cum te simți legat de asta?
Am lucrat pentru LA Weekly și Village Voice foarte mult vreme, așa că nu sunt necopt, știu cum funcționează redacțiile: titluri exploatative, nevoia de a scrie un titlu care să prindă la public, deși uneori te face să verși sau nu l-ai fi folosit nici mort. Așa că până și jurnaliștii serioși (știi tu, oamenii pe care-i respect), vorbesc despre elementul fizic (din munca mea), dar cred că odată cu trecerea timpului începi să vezi și restul straturilor.

Dar oare tu nu încerci să te joci puțin cu limitele șocului și ale groazei? Cred că munca ta ar putea fi o provocare lansată oamenilor: aceea de a nu-și întoarce privirea.
Pentru mine este o formă de activism. Ca să transform asta într-o reprezentație, a fost nevoie să ridic arta la nivel de hyper-realitate. Deci, pe de o parte, totul e foarte onest, iar pe de alta, extrem de manipulativ. La început, foarte multe dintre simboluri erau didactice și gravitau în jurul iconografiei HIV, ulterior, sunt reprezentații în care multe nu înseamnă nimic sau în care un spectacol reușit este pur și simplu acela în care trec printr-o transformare. De exemplu, în seria Auto-Anulare, peruca blondă și sticla nu înseamnă nimic, iar acele ascunse sub perucă sunt un soi de mascaradă legată de faptul că am făcut 50 de ani.

Auto-Anulare I&II  în Ljubljana, Slovenia, 2011 (Fotografie realizată de Miha Fras)

Părinții tăi erau penticostali destul de pioși. Cum ai reușit să te distanțezi de mediul acela și să te îndrepți către ceea ce era, în esență, un mediu al perfomance-urilor gay? Ai mai vorbit cu ei după ce ai plecat de acasă?
Nu, cu ei nu. Pur și simplu am așteptat ca fiecare dintre ei să moară. Primul meu iubit, Ros, avea o trupă numită Christian Death. Cam asta a fost intrarea mea în scena de care vorbești. Băgam acid, citeam Patti Smith… Imaginează-ți cum e să fii adolescent în era de dinaintea internetului, prizonier într-o casă din suburbie. Ai doar idei vagi despre istoria lumii. A trebuit să citesc în cronologie inversă Jean Genet și Charles Baudelaire. Patti Smith mi-a arătat calea iar și iar prin melodiile ei.

Cum ți-a influențat arta epidemia de SIDA de prin 1980?
Întotdeauna folosesc referințe către SIDA, pentru că m-a urmărit un nor al morții din 1985, până când am început să văd că medicamentele funcționează. Sunt un om extrem de deschis când vine vorba de exprimare. Am transformat foarte ușor condițiile intense ale acelei vremi, scene reale, activism real, moarte reală, pierdere reală, în artă din cauza presiunii realității. Arta mea nu era terapeutică și nu se voia a fi catharhică, pur și simplu m-am dedat în totalitate rolului de observator și încercam unele lucruri în timp ce aveam un foc sub cur, din cauza norului negru care levita deasupra capului meu.

Arta mea are un substrat filozofic, o teză. Cred că s-a format după ce am supraviețuit unei apocalipse în care toată lumea murea repede, iar restul erau bolnavi. Ajunsesem într-un punct în care trebuia să prioritizez pe cine să vizitez la spital. A fost o perioadă de tranziție. Sunt convins că acum trăiesc într-o altă eră. Trebuie să te adaptezi cumva la o schimbare de genul ăsta, să nu te mai ia toți dracii când te gândești că toată lumea a murit și era atât de sinistru și trist. A fost groaznic pentru o vreme, dar o generație complet nouă câștigă teren.

În 1994, un ziar susținea că persoanele din publicul tău riscau să intre în contact cu sânge infectat cu HIV la una din reprezentațiile tale. Chiar dacă nu era sângele tău, media a luat-o razna. Ce s-a întâmplat?
A fost un public extrem de entuziast într-un local mic, așa că biletele s-au vândut cu o lună înainte, toată lumea așteptase să mă vadă și totul a mers foarte bine. Și-apoi a apărut povestea asta de prima pagină, cum că se vărsase sânge și oamenii fugeau în toate direcțiile și răsturnau scaune. A fost scris cu foarte mare grijă, totul a fost construit pe baza spuselor unui participant anonim, astfel încât să nu-i pot da în judecată. A fost o știre de prima pagină și s-a răspândit foarte repede la alte două sute de ziare, la știrile internaționale săptămânale și la talk show-uri. Trebuie să recunosc că toată întâmplarea asta era peste mine, peste arta mea interpretativă.

M-au pus pe lista neagră în SUA și nimeni nu avea banii sau modalitățile prin care să mă lase să expun fără să aibă un scandal uriaș pe umeri. N-am făcut altceva decât spectacole în lucru, în LA, pentru că locuiam acolo și am mers la festivaluri europene. Încercam să ignor porcăriile politice. Acum că a trecut atâta timp, mi-e clar că toate asta m-au făcut să o iau în altă direcție. A fost de parcă ceva la nivel mondial mi s-a întâmplat doar mie. (râde)

Îmi poți spune mai multe despre cealaltă direcție?
A fost o perioadă prolifică pentru mine. Începusem să mă iau mai în serios. Puteam să suport anexarea cuvântului „artist” numelui meu fără să mi se facă greață. Nu mă regăseam deloc în arta altcuiva, în afară de unii scriitori, așa că-mi făceam singur morală pe tema asta. Nu sunt naiv, dar nici nu vin de la academie, mai vizitez cursuri din când în când, cât se poate de inocent, dar nu predau nicăieri. Nici nu-mi pot închipui cum ar fi să merg la o ședință cu restul profesorilor.

Carnea incoruptibilă: Rămășițele Mesianice la ]perfomrancespace[ London (fotografie realizată de Manuel Vason)

E complicat să-ți câștigi pâinea ca artist interpretativ? La urma urmei, nu produci opere tangibile.
Există o problemă structurală cu arta interpretativă, faptul că n-ai nimic de vândut. Ok, există ephemera, dar nu e considerată o artă nobilă, nu poți vinde ephemera pentru sume serioase. Poți merge și în extrema opusă, ca Marina Abramović. Să creezi lucruri uimitoare care se duc pe closetul celebrității. Trebuie să te plătească cineva. Toți se poartă de parcă există numai Marina și Tino Sehgal, iar apoi se termină banii.

Atunci probabil că e mișto să arhivezi totul în Pledez în Sânge. Majoritatea celor care au contribuit la volum îți sunt prieteni?
Cu toții sunt oameni pe care i-am rugat. Prieteni pe diferite nivele, da. Lydia Lunch a fost una dintre mentorele mele din anii ’80. O parte din pregătirea ei era să ne dea câte un șut în cur ca să muncim mai mult. Ea reprezintă vocea motivației: „Fă-ți naibii o trupă sau axează-te pe cuvânul vorbit în loc să visezi cu ochii deschiși la asta.” Știa că făceam reprezentații și că lucram cu trupe la începutul anilor ’80 și când mă gândeam să mă apuc din nou de asta, ea a fost esențială procesului.

A fost o onoare pentru mine să obțin citate de la Genesis P-Orridge, muzica lor a fost foarte importantă pentru mine; Throbbing Gristle, COUM Transmissions, etc. Era o gașcă mai mică și o altă eră pe-atunci, așa că era mai ușor să te împrietenești cu toată lumea. Era un club punk în LA de vreo patru sute de persoane numit Club Lingerie. A fost locul în care Diamanda Galás și-a început primul turneu. Era de parcă toată lumea voia să vadă cine-i curva asta cu vocea urlătoare. (râde) Ne-a luat fața cu o rochie de operetă cu paiete.

La ce lucrezi acum? Care e cea mai recentă operă a ta?
Proiectele viitoare se folosesc mai mult de vocea extatică, glossolalia și teatrul de operă. Am început să mă întorc către o direcție teatrală. Așa că „Rămășițe Mesianice”, pe care am interpretat-o recent în Hackney Wick, are câteva referințe la Lucifer Rising al lui Kenneth Anger și pune cercul ritual în postura de spațiu al interpretării. Începutul este interactiv, așa că oamenii mă ating cât sunt într-o stare de traumă, iar partea a doua este un text al lui Jean Genet, Our Lady of the Flowers și vizează funerariile Divine, înmormântarea unui travestit. Trăiesc cu fobia că voi rămâne ultima gagică goth din suburbie.(râde) Întotdeauna mă lupt cu asta.

Prima monografie despre munca lui Athey, Pledez în Sânge: Arta și Spectacolele lui Ron Athey, editată de Dominic Jhonson, este publicată pentru Intellect Live de Intellect and Live Art Development Agency. Disponibilă aici.

Ron interpretează „Carne Incoruptibilă: Rămășițe Mesianice” la Festivalul de Interpretare SPILL, sâmbătă, 1 noiembrie. Mai multe informații sunt disponibile aici.

Traducere de Diana Dupu

Citește mai multe despre mutilare:
E circumcizia băieților o formă de mutilare genitală
Deținuții australieni își mutilează penisurile
Un babysitter din America a tatuat copiii de care trebuia să aibă grijă