Când turismul se transformă în narcisism

Niște turiști hipioți (fotografie din arhiva lui Sam Voulters)

Acum câțiva ani, am întâlnit în Patagonia un cuplu canadian a cărui călătorie fusese presărată cu evenimente unice și deosebite. Ajunsese în Parcul Național Los Glaciares în ziua în care podul de gheață se desprinsese de ghețarul Perito Moreno - un eveniment care se poate întâmpla odată la zece ani. Pe Peninsula Valdes, asistase la o procesiune de balene ucigașe care înotaseră până aproape de mal la vânătoare de pui de focă de pe același promontoriu pe care, cu două săptămâni în urmă, așteptasem și eu de mi se lungiseră urechile, fără să văd nicio aripioară de balenă. Și cum și-au exprimat entuziasmul față de norocul incredibil ce dăduse peste ei?

„A fost destul de mișto", a zis bărbatul pe un ton monoton, ridicând din umeri.

Asta a fost tot - suma reacțiilor lor la minunile lumii într-o singură propoziție.

De curând, m-am gândit iar la cuplul ăsta de călători. Au devenit simbolul meu personal pentru un fenomen tot mai întâlnit: cel al călătorului plicticos și neinspirat.

Oricine și-a petrecut cel puțin un sfert din viață prin hostelurile lumii, ar trebui să cunoască acest stereotip. El stă pe patul de jos - bronzat, cu membre musculoase, îmbrăcat într-o vestă Bintang și pantaloni largi cu dragon - și începe să se laude pe unde l-au purtat pașii în călătoriile lui.

E plecat de două luni și în majoritatea timpului a dansat pe plajă, tâmpit de pastile și alcoolul local. Cât a fost mahmur, a construit împreună cu alți voluntari un baraj de protecție care o să reziste maximum un an. Meritele destinației lui pot fi descrise printr-un singur epitet mort: „incredibil"; iar localnicii au fost „atât de prietenoși".  Dar această experiență l-a învățat multe despre societatea din Asia de Sud-Est și, de fapt, despre natura umană. Deodată, e Marco Polo care e întoarce de la curtea lui Kubla Khan. Simte nevoia să scrie un blog, să posteze nenumărate fotografii pe rețelele sociale. Toată lumea trebuie să beneficieze de înțelepciunea pe care a acumulat-o.

Poate că ar trebui să ne așteptăm la un pic de prostie și superficialitate într-o epocă în care toată lumea călătorește. Turismul e o industrie care se democratizează cu pași repezi. Acum cincizeci de ani, pe când bunicul și bunica își făceau vacanța într-o stațiune liniștită unde jucau bingo, un călător experimentat era un suflet cu multe povești, un explorator cu tot felul de cunoștințe neobișnuite. Abia după ce baby boomerii au ajuns la vârsta majoratului, vacanțele în străinătate au intrat în cotidian. Prin anii '90, călătoriile în locuri cu climă exotică a devenit un ritual obișnuit de maturizare, de trecere în altă dimensiune, pentru toți tinerii.

Turiști în Egipt (fotografii din arhiva autorului)

Se spune că devenim mai interesanți după ce călătorim, că experiențele de călător sunt ingredientul unei vieți de calitate. Dar undeva pe drum, călătoriile și-au pierdut capacitatea de a ne entuziasma cu adevărat.

Internetul, cu hashtagurile lui cu YOLO pe cerul senin, a fost unul dintre primii instigatori ai acestui fenomen. Dacă intri în barul unui hostel zilele astea, probabil o să găsești turiștii scufundați în lumea digitală. Cu fețele fără expresie, iluminate de lumina albastră a laptopurilor și tabletelor, caută zboruri, hoteluri și restaurante în avans în funcție de voturile date de alți turiști. Internetul a micșorat lumea, dar tirania lui ne-a înăbușit capacitatea de a explora independent.

Acum că a apărut Google Glass, obsedații de sine de pretutindeni vor putea avea acces la informații despre călătorie printr-o simplă pereche de ochelari. O să spunem: „Ok, Glass, te rog spulberă orice motivație aș avea să mă bazez pe generozitatea necunoscuților și arată-mi tot ce trebuie să știu pe un ecran în fața ochilor mei."

Într-o lume omogenă, care se dezvoltă rapid, apetitul nostru pentru cunoaștere în avans a demistificat total locurile străine. În loc să își facă timp să absoarbă și să cântărească experiențele noi, mulți oameni au tendința să călătorească rapid și să bifeze pe hartă obiectivele atinse. Și totuși, ideea că plimbările prin lume (spre deosebire de turism) te îmbogățesc și te transformă a rămas valabilă.

Doar nu că nu mai e valabilă. Nu în toate cazurile. Dacă mergi cu o camionetă prin Tanzania și călătorești înconjurat de persoane din propria țară, din aceeași categorie demografică, pe aceleași rute recomandate, și vă opriți doar ca să arătați animalele cu degetul și să vă tolăniți în hoteluri occidentalizate, nu înseamnă că ai aflat totul despre ce înseamnă Africa după ce și-a câștigat independența.

Poate că prietenii mei canadieni își povestesc experiențele acasă și le fac să pară desprinse din cărțile lui Ernest Hemingway. Îmi închipui că rudele și prietenii lor sunt plictisiți de moarte de aceleași anecdote despre fripturile delicioase, cocaina ieftină și severitatea ridicolă a crizei de diaree ce i-a lovit pe cei doi protagoniști.

Parțial, nerăbdarea și lipsa noastră de entuziasm la poveștile de călătorie ale lăudăroșilor se nasc din invidie - doar cine are chef să audă despre escapadele hedoniste ale altora în timp ce și-a petrecut vara la birou? Dar se datorează și dezamăgirii solipsiste implicate de convingerea că poveștile fiecărui călător trebuie spuse - presupunerea automată că experiențele tale ar avea valoare pentru oricine altcineva.

La fel ca tipul din safari care nu-și ridică ochii din aparatul foto, mulți dintre noi merg în vacanță ca să acumuleze - povești, fotografii și experiențe - în loc să lăsăm necunoscutul să ne surprindă. Am devenit o generație de călători consumeriști, convinși că imaginea zorilor cețoase deasupra orașului Macchu Picchu n-ar fi la fel de frumos fără mutrele noastre în fundal.

E ca și cum experiențele în sine n-ar conta, ci doar modul în care le percepem. Îl vreau ca invitat la cină pe aventurierul cosmic care a trăit o viață iluzorie întreagă într-o portocală după ce a luat ayahuasca, nu pe un turist de serviciu care a citit Mănâncă, roagă-te, iubește, s-a dus la un refugiu budist din Rishikesh și a hotărât deja milioanele de feluri în care o să i se schimbe viața de când a coborât din tren.

Autorul și amintirile lui de călătorie

Recunosc, sunt jurnalist de călătorii, ceea ce înseamnă că probabil am un respect exagerat pentru valoarea propriilor experiențe.

Viața pe care o proiectează poveștile mele nu prea se bazează pe realitatea mea de zi cu zi. Pentru fiecare oră pe care o petrec luând notițe într-un rai izolat, petrec alte douăzeci de ore cocoșat la tastatură, timp în care scriu articole care contribuie la această problemă - conving oamenii să viziteze locuri care ar fi mult mai frumoase fără prezența lor acolo. Și, în momentele de sinceritate, știu că probabil nu voi retrăi niciodată magia primelor mele călătorii în străinătate, pe când eram un puștan naiv hoinar prin Asia, fără ghid, fără telefon mobil și fără hartă.

Nu spun că anumite călătorii nu au deloc valoare. Du-te în orice loc îndepărtat, bucură-te de soare, ține un jurnal, închină-te la altarul tehnologiei și înregistrează-ți fiecare pas al călătoriei pe rețelele sociale, dacă asta vrei.

Dar fii conștient de următoarele: dacă felul în care călătorești e ca un exercițiu în care bifezi căsuțe; dacă predici altora că ți-a crescut valoarea după nenumăratele călătorii pe care le-ai făcut; dacă alegi locurile pe care le vizitezi după listele care încep cu „Cele mai frumoase/bune zece locuri…", atunci călătoriile nu te fac mai interesant și mai special, ci doar îți confirmă poziția în mulțimea de turiști identici.

Henry Wismayer e un jurnalist de călătorii freelancer ale cărui scrieri au apărut în peste 50 de publicații, printre care New York Times, National Geographic Traveller și TIME Magazine.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre călătorii pe VICE:

Ghidul VICE pentru călătorii
Jurnal de motociclist în Coreea de Nord
Ghidul VICE pentru Coreea de Nord
Safari uman