Când rapperii cer moartea președinților, știi că-i urăște poporul

La ora actuală, mulți protestează împotriva celui de-al patruzeci și cincilea Președinte al Statelui Unite – iar grupul ăsta de cetățeni nemulțumiți îi include și pe rapperii tăi preferați. A Tribe Called Quest s-a folosit de un segment din gala Premiilor Grammy pentru a critica dur interdicția de călătorie a celuilalt Donald și presupusa sa discriminare a musulmanilor (în timp ce Busta Rhymes l-a distribuit pe Trump în rolul Președintelui Agent Portocaliu). T.I. și Meek Mill au ieșit în stradă, scandalizați de alegerea lui Trump ca Președinte. Iar Eminem le-a jurat celor care-l urmăresc că o să „scufunde" brandul Trump. E doar o mică selecție a criticilor pe care rapperii le-au adus președintelui, de-a lungul primelor sale o sută de zile de mandat.

Dar toate astea-s relativ blânde prin comparație cu arhiva istorică de piese rap, în care artiștii de hip-hop au mers până-ntr-acolo încât să sugereze că ar trebui asasinat comandatul suprem.

Dap, deși criticii hip-hopului spun că genul e o muzică goală de conținut, preocupată doar de alergatul după trilogia compusă din bani, mașini și membri promiscui ai sexului opus, atunci când rapperii și-o ard politic, cel mai adesea fac asta în termeni înflăcărați și fără compromisuri. Așa că puneți-vă centurile, o să facem un drum inițiatic printre acele momente muzicale în care hip-hopul și-a pus ochii ageri pe liderul lumii libere.

(Disclaimer: Nici Noisey și nici autorul nu susțin asasinarea președinților, a politicienilor și nici măcar pe cea a jegurilor subumane care nu-și culeg rahații de câine de pe trotuar. Multă pace!)

O lecție exemplară în arta juxtapunerii de sample-uri, colajul sonic abil al lui Double Dee și Steinski spune povestea asasinării lui JFK și a tot ce a urmat după, prin fragmente de știri radio și TV. Modul inteligent în care sunt alăturate diversele surse media transformă sesiunea auditivă într-o lecție de istorie presărată cu talăngi. Nu l-ai mai auzit niciodată pe Walter Cronkite să sune atât de funky.

Ok, nu-i o tentativă de asasinat în toată regula, dar pe vremea când își spunea Intelligent Hoodlum (en., „huliganul inteligent", n. trad.), poetul profetic original din Queensbridge a țintit direct la vârf în timp ce emitea strigătul ăsta de luptă împotriva oficialilor corupți. Peste un breakbeat furios al lui Clyde Stubblefield, Trag ordonă: „Arestați-l pe Președinte – el e criminalul." E un strigăt despre care mulți consideră că se-aplică de-a lungul timpului.

Oda activistului Paris din Bay Area împotriva primului Bush cu mandat de președinte a fost atât de incendiară încât a dus la retragerea a ceea ce ar fi trebuit să fie al doilea album al său (Sleeping With The Enemy) de către corporatiștii șocați de la conducerea Warner Bros. „Bush Killa" nu ratează niciun moment și începe cu o scenă în care rapperul țintește în președinte, înainte să arunce un vers cu o fantezie despre găsirea unui locșor pe-un acoperiș „unde priveliștea e tare", care-o să-i permită să vadă „cum îi atârnă în pula mea creierii pe-afară" lui Bush. A treia strofă a lui Paris, la fel de pusă-n temă, include sentimente frapante despre Războiul din Golf: „Toleranța se cam epuizează / Pentru că-n Irak nu m-au făcut niciodată cioară / Deci de ce-aș mai vrea să mă duc să lupt în război?"

Ce a pus capac statutului controversat al albumului a fost o parte din designul coperții albumului Sleeping With The Enemy, pe care urma să apară un alter ego al lui Paris care așteaptă în spatele unui copac, cu o armă de foc în mână, în timp ce Bush vorbește unei mulțimi. Și rapperul nu-i acolo ca să sară peste rând și să-i ceară un autograf.

Blastmaster-ul citește prezența la modul metafizic, de-a lungul epocilor, și se întruchipează alternativ în Moise, Isus, Harriet Tubman, Marcus Garvey și Malcolm X, iar, în plus, are timp și să dea glas unor sentimente voioase: „Fiecare președinte pe care l-am avut vreodată a mințit." Apoi intră faza dură, de la KRS: „Știi ceva, îmi cam pare bine c-a murit Nixon!"

De la bun început, cei care se autointitulau „proletarii teroriști" din Brooklyn și-au propus să facă lumină în teoriile conspirației, să incite la revoluție și să scoată din joc demonii sus-puși. „I Shot Reagan", o piesă care pune ochii pe Președintele de Teflon, îi găsește pe băieți arzând un steag, înainte ca Sabac Red s-o ia ostatică pe Nancy, să-i arunce corpul dezmembrat într-o pungă și să explice: „Acum uită-te cum se aprinde pistolul, ține-ți pieptul marcat pentru moarte / Președintele a fost împușcat, să anunțe cineva presa / N-avem decât economie în stil Reagan – șomaj, arme și droguri / În guvern sunt asasini, de-aia liderul și-a luat-o-n freză."

Atacul ăsta sângeros are loc peste un beat straniu, infuzat cu flaut, pe care-l asigură Necro („clarvăzătorul hip-hopului"). Piesa se încheie cu evadarea dintr-o celulă cu pereți din titan din Area 51 a lui Ill Bill, care apoi se dovedește a fi o ființă din viitor care-și schimbă forma și care poate să străbată textura spațiului în timp ce transmite „un mesaj invers prin liniile de telefon". Acțiunea se petrece cu mult timp înainte ca Illuminati să apuce să se prindă de epoca smartphone-urilor.

Pe explozia de adrenalină în stil boom-bap din 2002, „Rock Stars", într-un update al sentimentelor anti-prezidențiale, Ill Bill mai speculează și că până-n 2007 fie o să se „relaxeze pe plajă la sud de Veneția / Sau o să-i ia gâtul președintelui live pe Channel 7."

În care tipul cu „Ice Ice Baby" oferă o teorie despre asasinarea lui JFK, care dă titlul piesei, dar care n-a prea prins niciodată, în timp ce, peste un beat supărat, Chuck D de la Public Enemy dă cumva peste întâlnirea clandestină, ca să se răcorească și el: „Eu am votat! Sper că n-o să-mi iau țeapă…"

În 2001, Nas era deja departe de perioada în care spărgea lacătele de la fabricile de dulciuri ca să se distreze el mai rebel. Pe albumul scos de Stillmatic, What Goes Around, pune la treabă un beat melancolic de la Salaam Remi ca să ne lumineze despre ceea e consideră el că-s relele toxice ale lumii în care trăiește, înainte să aducă toată treaba la un punct culminant asumat politic. „Ceea ce-i scris va fi / Sunt asasinul lui George Bush până nu mă asasinează George Bush pe mine", jură acesta, înainte să-și ia rămas bun cu un voios: „Fiți binecuvântați și sănătoși…" Salutări și ție, Nasir!

Em cel din epoca Encore era clar într-o stare de spirit furioasă și politică, atunci când a venit momentul să înregistreze, „We As Americans". Peste unul dintre beat-urile alea tenebroase, sincopate, pe care le prefera pe vremea aia, anti-eroul nostru oxigenat blond își suflecă mânecile și-l ia în vizor pe Dubya. „Mă fut pe ei de bani! Nu fac rap pentru președinți morți", fierbe Slim Shady, înainte să declare rece: „Aș prefera să-l văd pe președinte mort."

Asaltul liric al lui Tech împotriva lui Dubya se petrece peste un loop din clasicul break de la Honey Drippers, „Impeach The President" (conceput inițial ca protest împotriva lui Nixon). Insinuările lui Tech, care însumează un atac complet și detaliat la adresa caracterului lui Bush, includ afirmații cum că președintele a tras cocaină pe nas, a fost implicat în afaceri de furt corporatist și e efectiv „regele păpușar al planetei". Drept soluție, Tech își sfătuiește ascultătorii fie să-l „înghită, să-și ia pușca sau să ajungă la el / Sau să-i facă vreo târfă o muie ca să putem să-l punem sub acuzare". (Sugestie de urmărire: Just Blaze are o apariție rară la microfon și se oferă să-l „împingă pe Bush de pe acoperișul Casei Albe".)

În piesa care deschide proiectul Black Market de la Bawse, rapperul scoate din el o critică dură, timpurie, la adresa lui Trump, care se vrea a fi și un comentariu asupra uciderii tragice a lui Trayvon Martin. După ce stabilește un cadru în care el se ofilește la pușcărie, fără a-i fi asigurate niște drepturi elementare ale omului cum ar fi o sticlă de vin roșu spumant Belaire în mijlocul după-amiezii, la pachet cu un ștrudel cu cremă, Rozay amenință: „o să-l asasinez pe Trump, parc-aș fi Zimmerman."

După cum te-ai aștepta de la un tip care a cam inventat ideea de știri false înainte să devină un termen super popular, la scurt timp după lansarea piesei, Ross cel Gică Contra avea să declare pentru Rolling Stone că omul care-i e cameraman personal i-a fost asistent de golf și lui Trump care se pare că e „mega cool". Ce bine c-am lămurit-o și pe-asta.

„F.D.T.", inclusă inițial ca piesă de album pe excelentul Brazy de la YG (alegerea Noisey pentru piesa number one a lui 2016), a căpătat propria existență independentă și controversată după ce serviciile secrete au dat un telefon la casa de discuri a rapperului din Compton – și e de presupus că unele dintre versuri au fost motivul. În primul rând, YG însuși meditează pe tema statutului lui Trump în joc și spune că e „surprins că El Chapo n-a încercat să te ia la mitraliat / Surprins că Statul Islamic încă n-a încercat să dea de tine." E de presupus că nu se referă la o ofertă amicală de a testa terenul de golf cu nouă găuri de la Mar-a-Lago.

Dar rapperul invitat Nipsey Hussle e cel în seama căruia cade sarcina de a da lovitura de grație, pentru că-și încheie strofa spunând „credeam că tot căcatul ăsta cu Donald Trump era o glumă" și apoi amenințând: „Și dacă-n pula mea chiar câștigi, probabil o să ți-o iei, coaie / Dă-te-n pula mea!"

Phillip Mlynar e un scriitor din NYC. Se consideră întâiul expert al lumii în pisicile rapperilor. Articolele sale au apărut în Deadspin, NYLON, RBMA și Catster. Poți să-l găsești pe Twitter .