Am încercat să trăiesc ca strămoșii americanilor și m-am ales cu o beție și cu lipitori

Al 240-lea chef pentru ziua de naștere a națiunii noastre, 4 iulie, fix ce-a trecut. Pentru că am fost binecuvântat cu o iubire nețărmurită față de America și gagiii nobili care au fondat-o, m-am hotărât că cel mai bun mod în care pot să-i onorez e să trăiesc patru zile cum ar fi trăit și ei în 1776.

Oricât de minunat de patriotic ar fi sunat asta pe hârtie, n-am luat în calcul și faptul că John Addams dădea pe gât câteva stacane de cidru tare în fiecare dimineață, că Ben Franklin își petrecea o oră în fiecare noapte scuturându-și puța împuțită pe geam, sau că George Washington era atât de convins că vărsarea de sânge e cheia sănătății încât și-a lăsat doctorul să-l taie până n-a mai avut nimic în vene.

Până în ziua a patra din experimentul meu, ficatul meu urla să se dea bătut precum generalul Cornwallis în bătălia de la Yorktown, corpul meu nespălat emitea o duhoare atât de revoltătoare încât colegul meu a refuzat să mai doarmă la noi în apartament, iar eu eram acoperit de pișat, pentru că e surprinzător de greu să înveți să te piși la oală. Mai aveam și răni pe burtă care supurau și n-aveau de gând să se vindece. Însă cu patriotismul eram la cote fără precedent. Uite ce s-a întâmplat.

În primul rând, a trebuit să găsesc niște experți care să mă îndrume în încercarea de a trăi ca un american din perioada colonialistă, pentru că tot ce știu eu din istoria Războiului Revoluționar începe și se termină cu o cărticică pentru copii, numită Ben and Me.

Expertul pe care l-am găsit e un tip pe nume Jim Riley, proprietarul și administratorul unei comunități de „istorie vie" din California numită Riley's Farm, care e dedicată recreării vieții exact așa cum era în secolul XVIII. Practic, de douăzeci de ani încoace, Jim face ce plănuisem și eu să fac preț de câteva zile și chiar se pricepe.

Una dintre primele chestii pe care mi le-a spus Jim, când l-am sunat să-i cer ajutorul (din fericire, Riley's Farm există într-un univers paralel, în care Părinții Fondatori aveau acces la telefoane mobile și Wi-Fi) a fost că „viața ca în secolul XVIII e, practic, ilegală în 2016".

„Chiar și în 1820, 90% din populația lumii trăia în ceea ce azi ar fi considerată sărăcie extremă", a spus Jim. „Dacă ai fi încercat să-ți faci o casă întru totul încălzită de șeminee, fără izolare și fără nicio metodă de a păstra mâncarea, lumea ar zice că vrei să trăiești neracordat la rețelele de utilități. Iar dac-ai mai și crește copii într-un astfel de mediu ai fi deja destul de suspect."

„Și mai cred că niciunul dintre noi nu înțelege, de fapt, cât de profund ne-a schimbat canalizarea viețile", a continuat acesta. „Viața [în coloniile americane] era cam cum ne imaginăm azi că e statul cu cortul."

Bine că-mi place să stau la cort.

Cu ajutorul lui Jim, am conceput niște reguli pentru viața mea ca la 1776. Erau în general chestii pe care n-aveam voie să le fac: fără curent electric, fără telefoane, fără apă filtrată și fără măcar o înghițitură de burrito. Fără dușuri sau hârtie igienică, din moment ce, pe vremea aia, cel mai apropiat lucru de îmbăiatul regulat era obiceiul de-a te șterge rapid cu un prosop ud la subraț și între picioare. Și nici nu se spăla nimeni pe dinți.

A mai trebuit și să evit toate instalațiile moderne, ceea ce-a însemnat că a trebuit să intru pe eBay, ca să-mi cumpăr o oală de noapte din porțelan, surprinzător de mică – și folosită deja.

Jim mi-a trimis niște haine cu care să mă-mbrac, pentru că viața în secolul al XVIII-lea n-ar fi fost completă fără o pălărie tricorn și pantofi cu catarame. Din păcate, singurul costum pentru fizicul meu de copil era o chestie verde cu volănașe, bazată pe un portret al lui John Wentworth, un guvernator britanic al statului New Hampshire din perioada colonială, care s-a însurat cu verișoară-sa.

Când mi-am pus costumul, am simțit mai degrabă că m-am deghizat în Prince la un târg renascentist, decât că sunt un Părinte al Națiunii. Dar, după primele zece minute pe-afară în ținuta asta, o întreagă petrecere de burlăcițe, care beau pe lumină în Parcul McCarren din Brooklyn, a început să strige „Hamilton!" și să-mi facă semn să vin la ele.

Și-au aruncat brațele pe după umerii mei și am stat la poză ca un Elmo din Times Square, în timp ce aspirau cocktail-uri margarita din pahare de plastic și-mi rapăiau versuri din muzicalul lui Lin-Manuel Miranda. M-am gândit că dacă ele s-au prins de vibe-ul de Părinte al Națiunii din prima, atunci probabil costumul e destul de bun. Aveam un plan, un costum și o oală în care să mă piș. Eram pregătit să trăiesc ca-n 1776.

Jim Riley mă ajutase cu chestiile de bază, dar aveam nevoie și de-un guru al mâncării, care să-mi alinieze regimul la epocă. L-am vânat pe istoricul alimentar Michael Twitty, care m-a ajutat să-mi fac un plan cu mâncarea.

Micul dejun consta într-o felie de plăcintă cu măr și câteva pahare de bere englezească sau de cidru tare, pentru că, pe vremea aia, aveai mari șanse să te caci împrăștiat de la apă. Practic, America Colonială a fost o beție crâncenă, non-stop, pe bere englezească – nici nu-i de mirare că se entuziasmau toți când venea vorba să-i bată pe englezi.

Despre Ben Franklin se știe că-și începea ziua cu o „bere mică", o bere cu conținut scăzut de alcool, genul de chestie pe care ți-o iei de la o alimentară din Utah, în timp ce John Adams dădea pe gât două stacane de cidru la micul dejun, conform lui Jim Riley. Chiar și copiii beau cidru cu alcool, îndoit cu apă, căruia i se spunea „ciderkin".

La prânz mâncau ceea ce se numea masa plugarului: pâine, brânză și-ncă niște băutură. Poate și o halcă-două de slănină în sare, care se numea „porc la sare". La cină, Twitty mi-a sugerat să halesc un platou mare de homar, pentru că, pe vremuri, homarul era mâncarea săracului. Toată lumea știa ceva ce se pare că între timp am uitat: că homarii sunt niște gândaci de apă scârboși, pe care-ar trebui să-i mâncăm doar dacă n-avem de ales.

Regimul cu plăcinte, băutură și pâine suna amuzant, în principiu, dar până la jumătatea după-amiezei din prima mea zi, îmi pătasem mânecile alea idioate cu grăsime de porc și eram muci.

Munca mea obișnuită, de zi cu zi, la VICE implică și scrierea de știri de ultimă oră. Fără calculator sau internet, a trebuit să mă bazez pe vocea orașului să aflu informațiile, adică pe asistenta mea care-mi citea știri de pe flux și-apoi îmi explica evenimentele pe măsură ce se desfășurau.

Odată ce-mi explica ea ce și cum, în mare, îmi vâram pana într-o călimară primită de la Jim și încercam să mâzgălesc câteva paragrafe cu sens pe un sul de pergament, pe care apoi asistenta mea cea îndatoritoare le dactilografia la calculator și le posta pe site-ul VICE.

Asta în sine ar fi fost un proces lent și laborios, chiar și fără toată băutura pe care-o aveam în stomac, dar amestecul toxic de bere englezească, plăcintă și grăsime de porc care-mi fermenta în mațe făcea totul practic imposibil. Poate că Ben Franklin reușea să dea pe gât câteva beri mici și-apoi să toarne aforisme în Poor Richard's Almanac, dar eu unul eram complet și total praf până la ora două.

Am ajuns acasă pe trei cărări în mijlocul după-amiezii, cu tricornul câș și cu oala de noapte în mână, după care am leșinat în camera mea umedă, fără aer condiționat, până la ora șapte.

În general, e destul de nasol să te trezești dintr-un pui de somn cu mahmureala deja la cote maxime, dar e și mai nasol la apus, când știi că va trebui să te bazezi pe lumina lumânării și pe niște cărți de pe vremea lu' Pazavante, ca să te distrezi după ce a apus soarele.

Îmi doream cu disperare să leșin la loc, dar din moment ce era deja seara devreme și dormisem cam toată ziua de muncă, nu intra în discuție. Tot ce-mi rămăsese de făcut era să-mi mai torn o stacană de cidru tare, să iau o halcă de slană și să mă fac comod ca să răsfoiesc Common Sense de Thomas Paine, la lumina a zece lumânări.

Apropo, zece lumânări nu dau destulă lumină încât să poți citi. Pe la zece seara mi-a devenit dureros de clar cât de mult depind de tehnologie, în timp ce stăteam într-o cameră înăbușitoare, neagră ca noaptea, transpiram în izmene și mă chinuiam să țin o candelă de rugăciune luată de la bodega din cartier cât mai aproape de carte, pe cât era omenește posibil, fără, însă, să-i dau foc.

Când Thomas Paine a scris „acestea sunt vremurile care-ncearcă sufletele oamenilor" probabil nu se referea la lipsa Internetului, dar, Doamne-Dumnezeule, în ce hal mă plicitiseam. Am măzgălit niște note cu pana, dar lumina lumânării tot pâlpâia și arunca umbre ciudate pe hârtie. Am renunțat și am stat pe întuneric, în timp ce tânjeam după vidul infinit distractiv al ecranului meu de iPhone. Sau măcar niște aer condiționat.

Ben Franklin dormea în două etape, cărora le spunea primul somn și al doilea somn. Trăgea pe dreapta seara devreme, apoi se trezea preț de câteva ore în miez de noapte, ca să scrie sau să lucreze sau să facă o „baie de aer", adică numele pe care-l folosea el pentru statul gol la fereastră și scuturatul puței împuțite în briza răcoroasă, ca s-o aerisească.

Am ațipit un pic de la zece până pe la două dimineața și când m-am trezit din nou, m-am hotărât să încerc și eu baia de aer. Deja mă cam copsesem după o zi întreagă de băut și transpirat în costum, așa că am sperat că aerul nopții o să sufle din putoarea de pe mine.

Din păcare, nu prea era cine-știe-ce briză, iar stâlpul de iluminat public de vizavi de casa mea mi-a aprins silueta, ca un spectru pervers în fereastră. După ce am așteptat vântul câteva minute și am încercat să evit contactul vizual cu câțiva oameni de pe partea cealaltă a străzii, m-am băgat la loc în pat și am leșinat, până când urma să-ncep altă zi cu cidru și plăcintă.

Așa au trecut zilele. Greu de spus câte, s-au amestecat una cu cealaltă, precum umplutura unei plăcinte cu carne. Am băut bere englezească și-am ronțăit slănină și-am emanat un nor toxic de transpirație și halenă, în timp ce mă plimbam prin New York în costumul meu de Mic Lord Fauntleroy. Eram deconectat de la lume, nelegat de niciun telefon sau calculator care să mă țină în priză, dar, oricum, niciunul dintre prietenii mei nu voiau să stea cu mine, întrucât fiecare cotlon al corpului meu nespălat puțea ca un cârnat.

Mi-am umplut oala de noapte cu băltoace de pișat, iar apoi am golit solemn zoaiele împuțite la canal sau printre mașinile parcate, înainte de a o umple la loc. În cele din urmă, grăsimea întărită de porc și plăcinta care-mi năclăia mațele a trebuit să iasă și m-am regăsit pe vine, deasupra oalei, cu o tocană furioasă, uleioasă în stomac, care mi-l întorcea pe dos.

Cu câteva secunde înainte să mi se deznoade mațele în bolul mult prea mic din porțelan, mi-am dat seama că până și Părinții Națiunii aveau veceurile în curte, în care-și permiteau să lanseze barca la apă. Așa că m-am încheiat la pantaloni, am ieșit afară, mi-am scos pălăria în fața tipilor care renovau complexul de apartamente de vizavi, iar apoi m-am năpustit în toaleta lor ecologică și mi-am exorcizat ca la carte intestinul gros.

Poate că aveam dinții acoperiți într-un covor de tartru, poate că mațele mi se revoltaseră împotriva mea, poate că aveam mâinile acoperite cu cerneală și grăsime și stropi de pișat săriți din oala de noapte, dar eram un patriot adevărat, cu o misiune de a trăi precum eroii mei, așa că i-am dat înainte.

După patru zile de experiment, corpul meu se transformase în ceva ce-ar putea fi denumit drept „cristic", în sensul de „putred precum un cadavru reanimat". Nici regimul alimentar nu mă ajuta cu nivelul de energie sau cu mirosul, în general. Aveam nevoie de ceva care să mă revigoreze un pic, așa că am apelat la o metodă testată și verificată de întinerire, care îți dă o stare generală de bine: lipitorile.

Lăsarea de sânge, fie ea cu lipitori, sau pe stil vechi, cu un cuțit în braț, e un pilon de rezistență al medicinei, cel puțin de pe vremea Egiptului antic. Când au venit colonialiștii în America, au adus cu ei toate beneficiile medicinei britanice din epocă. Pe scurt, par să fi fost convinși că toată zeama aia roșie din corp te îmbolnăvește și trebuie musai drenată.

Locuiesc în New York, deci evident că există un tip cu un borcan plin de lipitori, fix mai jos pe strada cu apartamentul meu din Brooklyn. Abia aștepta să-mi lipească niște drăcii din alea.

Mi-am cerut scuze față de terapeutul cu lipitori pentru mirosul meu, care devenea din ce în mai pregnant pe măsură ce-mi scoteam costumul, dar n-a părut prea deranjat.

„E mai bine așa pentru lipitori", mi-a zis. „Nu le plac mirosurile nenaturale, gen ăla de săpun." Apoi mi-a lipit patru viermi încolăciți lângă ficat, în principu ca să contraatace stricăciunile pe care le produsese băutura. M-a ars un pic când au început să-mi roadă pielea.

Există, de fapt, o mare diferență între lipitori și lăsarea de sânge stil standard, cel puțin în capul comunității pseudo-științifice de terapie cu lipitori. Scopul lipitorilor care se hrănesc cu carnea ta nu-i doar să-ți ia niște sânge. E ca să bălească lipitoarea niște enzime hrănitoare la tine-n corp, în timp ce se hrănește. Lăsarea de sânge obișnuită doar te seacă. N-ai parte de bale din astea utile de viermi.

George Washington a murit în 1799, după ce medicii l-au supus la o zi de lăsare intensă de sânge, cu care încercau să-l vindece de o infecție în gât. Unele variante ale poveștii spun că a sângerat vreo 2,4 litri în 24 de ore. Practic, omul a fost stors ca un burete, până când a crăpat.

Atunci m-a izbit, cu putoarea care-mi umplea camera și cu lipitorile care-mi mâncau din carne. Crescusem cu o imagine complet idealizată a Părinților Națiunii: geniul lui Ben Franklin, elocvența lui Thomas Jefferson, integritatea lui George Washington… Dar nimeni nu mi-a zis că erau varză toată ziua și că puțeau ca toți dracii.

Tipii ăștia nu erau semi-zei, care n-ar fi avut cum să greșească. Erau și ei niște muritori scârboși și jegoși ca și mine.

Urmărește-l pe River pe Twitter. Vezi mai multe poze făcute de Julian pe contul lui de Instagram.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alte săptămâni ciudate:
Am încercat să trăiesc ca actrița Gwyneth Paltrow timp de o săptămână
Am spus „Da" la orice, timp de o săptămână, şi am ajuns la spital
Am stat o săptămână într-un hostel ca să văd dacă e mai ieftin decât în chirie