Am vorbit cu Rodion, tatăl new wave-ului românesc

Gicu Farcaşși Rodion Ladislau Roșca, într-un ședință foto făcută pentru a arăta că Rodion G.A. este o trupă din Cluj.

La aproape 60 de ani, Rodion Ladislau Roșca este tăticul new-wave-ului românesc, fostul lider al trupei cu același nume, foarte populară la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80. Piesele sale erau pe locul I în topurile muzicale comuniste realizate fie de posturile de radio locale, fie de revistele vremii. Cu toate că a apărut și la TVR și a primit diverse premii, grupul Rodion G.A. nu a avut niciodată șansa de a-și lansa un album.

Rodion a vrut să schimbe asta în 2012, pentru că rock-ul său electronic fuzzy lo-fi este și în prezent mai avantgardist decât orice altceva din muzica românească, aşa c-a lucrat la un album de piese noi şi remasterizate, alături de cei de la Future Nuggets.

Pentru repetiții, Rodion venea la București de la Așchileul Mare, un sat la vreo 30 de kilometri de Cluj, unde locuiește cu familia într-o casă neterminată și foarte friguroasă iarna. Cum nu voiam să-l cunosc în capitală, la sfatul lui Rodion am luat pe mine trei perechi de pantaloni și am purces la drum.

Rodion face focul la sobă ca să fie cald când mănâncă un cârnat gătit de el

Am fost primit cu maximă căldură și ospitalitate și, în prima zi, deși am încercat să pornesc reportofonul de câteva ori, n-am reușit să aflu mai nimic despre viața lui, anturat fiind la vinuri de-ale casei foarte speciale: unul portocaliu și altul negru. Dimineața următoare am discutat pe îndelete despre cariera sa muzicală, la un cârnat și-un ceai de mentă cu sunătoare, gătit și respectiv macerat de Rodion.

Cum a început să te preocupe muzica?

Când eram mic n-aveam stare la masă. Băteam în ea în continuu cu mâna sau în oale, cu lingura și furculița. Astea au fost primele mele tobe. Mama nu m-a putut controla, așa că m-a dus la psihiatru.

Erai bolnav de muzică?

Da. Ca tratament, medicul i-a spus să mă dea la școala de muzică. Așa am învățat clarinet și chitară. Eram băiat bun, dar eram neatent și mult prea visător. În loc să mă țin de carte, mă jucam cu imaginația. Nu rețineam multe din ce se scria la tablă, dar după ce se ștergea și usca, rămâneau niște dâre foarte interesante care îmi sugerau crengi de arbori seculari. M-am dus la examenul de interpretare în fața publicului direct de la fotbal, cu tenișii murdari, când ceilalți elevi erau în costume de gală. Eram un bezmetic. Dar am scos-o la capăt, căci eram talentat.

Cum a apărut Rodion G.A.?

Am început în 1978 în formula: eu la voce, Gicu Farcaș la bas și tobe și Adrian Căpraru la chitară, amândoi din Gherla. De la ei a venit și numele de G.A., deși inițial am vrut să ne numim Fort. Primul concert l-am avut patru ani mai târziu, la Casa Studențească din Cluj. Cât am cântat, n-a mișcat nimeni din public, ca să aflu uterior de la Gicu, care strânsese câteva păreri, că lumea a fost marcată și intrase în transă. Nu mai auziseră așa ceva în viața lor și n-au știut să reacționeze altfel decât prin înlemnire.

Rodion la primul concert Rodion G.A., la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, cu niște boxe de zici că sunt vintage Funktion One

Și ați rămas în formula asta?

În general trupa varia între patru și șapte oameni, dar mereu a fost mult prea mică pentru idealurile mele. De-a lungul timpului am schimbat vreo 10-15 chitariști și basiști. Toți erau ahtiați după femei. Veneau la două repetii cu o fată care să-i admire, apoi nu mai treceau cu săptămânile și-i dădeam afară. În afară de Gicu, bun prieten și tobar unic, am avut parte doar de nemernici care lucrau pe interes. Eu le cumpăram cămași colorate ca să arate senzațional, dar ei nu mă ajutau la spiritul artistic. Ba mai mult, dispăreau și cabluri și alte scule de la sala de repetiții. Le luau pentru concerte la nunți și uitau sa le aducă înapoi.

Ce instrumente ați folosit ca să ajungeți la sound-ul cât de cât electronic?

Inițial compuneam piesele cu ce aveam la îndemână. Lumea credea ca am cele mai grozave sintetizatoare din țară, dar adevărul e că acele sunete au fost făcute cu chitară distorsionată cu flanger și ecou și cu o orgă rusească de jucărie. Cel mai puternic sintetizator a fost capul meu. Aproape toate vocile au fost ale mele, făcute cu supraimprimări. Uneori a cântat și Gicu. În concerte împrumutam sintetizatoare adevărate, am avut la un moment dat și un trompetist, iar eu am mai avut un flaut dulce.

Ce te-a inspirat să compui?

Să îți zic un secret: orice artist, că recunoaște sau nu, compune pentru sexul opus. Toată creativitatea și arta se învărte în jurul pizdei, dar asta nu înseamnă că nu este genială.

Arta sau pizda?

Ambele. Mie îmi place să fac muzică monumentală, epică, dar și să agăț femei cu ea. Dacă mă întrebi de alți artiști care m-au inspirat, în primul rând sunt Rolling Stones și The Beatles. Dar am mulți preferați – de la jazz-rock ca Aphrodite's Child și Magma până la punkiști ca Adam and the Ants și legende în progressive rock ca Spooky Tooth sau Karat.

Pe vremea comunismului, pentru a ține un concert trebuia să iei aviz de la Comitetul de Cultură și Educație Socialistă, care cenzura cuvintele eglezești precum rockși beat. Versurile trebuiau și ele traduse si aprobate cu ștampilă.

În 75' erai considerat regele vinylurilor din Cluj. Cum făceai rost de muzică în comunism?

Am fost norocos. Aveam o prietenă în Anglia care îmi trimitea muzică și un amic în Norvegia care îmi dădea la schimb, pe ceramică populară, pălărioare de secui și costume tradiționale, discuri rock. A fost mai greu cu moda rock. Părul lung era o crimă. Odată un milițian m-a scuipat, după care mi-a dat zece lei să mă tund. Am auzit povești cu tineri care s-au sinucis sau au devenit violenți pentru că erau tunși în somn de către părinți.

Făceai bani din muzică sau trebuia să te susții și din altele?

Nu prea ieșeau bani din muzică. Luam 60 de lei pe minut pentru aparițiile TV, am avut 14, dar nu puteam trăi din asta. Și eu și Gicu Farcaș am fost angajați ca specialiști în detectoscopie radiologică industrială. Era foarte greu să ne învoim ca să cântam. Apoi am început să repar difuzoare, dar astăzi d-abia trăiesc din asta și dintr-o chirie pe un apartament. Deși m-am mutat la țară de câțiva ani, nu mă pot apuca de zootehnie, căci sunt semi-budist și mi-e foarte milă de animale.

Sonorizarea grupului Rodion G.A., aici închiriată pentru un concert cu Dan Spataru & Co.

Trupa Rodion GA avea niște difuzoare imense care dădeau sunet extrem de puternic. Cu ce le transportați?

În niște cutii special confecționate de mine, cu care mă mândresc și acum. Erau atât de rezistente încât au făcut praf containerele celor de la trupa Compact, atunci când un camion care trasporta echipament pentru ambele trupe s-a răsturnat. Dar ale noastre nu au pățit nimic. Difuzoarele erau atât de puternice încât la un concert muzica era atât de tare că o parte din public ne-a ascultat din holul sălii.

Rodion păstrează și acum cutiile difuzoarelor

Sute de difuzoare stau prăfuite în pod, gata să fie refolosite

Care era procesul creativ?

Mai întâi compuneam muzica, care mă arunca într-o stare ce-mi trimitea în minte un cuvânt, două de la care pornea restul versurilor. Mai scria și Gicu, mai împrumutam și de la poeți. Dar cea mai importantă era muzica, de aceea am și multe piese instrumentale. Îmi plăcea să mă joc cu sunetele cât mai neconvențional, voiam să fac din ele o poveste, ceva ce nu s-a mai făcut până atunci. Muzica mea era nebună. În Cântec Fulger beat-ul este cumva în batjocură, de dans macabru, iar vocea mea parcă e o interjecție de cioară. În Doctorul am folosit sunete ca de mitralieră. În Isabella am folosit plânsete de-ale fiicei mele la vârsta de două luni, iar pe Citadella, care are sunete de trompete făcute de fapt dintr-o clapă difuză, zici că dansează dracii.

Cum vă distrați în toiul succesului?

Eu mă axam pe muncă, nu pe distracție. Toți banii pe care îi câștigam îi investeam în aparatură, iar tot timpul îl petreceam pe creație meticuloasă. Mă pierdeam în detalii, dar acolo se află lucrurile mărețe. Dacă totuși vrei să afli poftele mele de atunci, să știi că berea, bomboanele și biscuiții au fost meniul meu zilinic și am avut și încă am o pasiune pentru blonde.

La plecare, am trecut și prin Cluj pe la Gicu Farcaș, din formula originară Rodion G.A.. La un cârnat și la o palincă mi-a spus: „Rodi e un vizionar circumspect cu o ambiție puternică. Nu adună idei și le cumulează, ci are idei colaterale, întotdeauna noi." Apoi am dat și de Nicu Niculescu, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Rodion din copilările, care pentru a ajunge din serviciul militar la primul concert Rodion G.A. s-a internat în spital două săptămâni, prefăcut bolnav. Mi-a povestit despre Rodion că „avea boxele cât dulapul și toată lumea – cunoscuți și necunoscuți - stăteau ca ciorchinii pe geamul său de la parter ca să afle ce mai pune la cale acest buric al pământului ieșit din comun."

Omul a fost și este o piesă cheie în experimentalul românesc. Ascultați câteva dintre piesele sale pe soundcloud-ul Future Nuggets.