Asta-i Spharda: Luptătorii de arte marțiale mixte din India

Când un luptător indian Kushti se luptă prin praf, părul şi corpul său sunt acoperite nuanţa roşu-arămie a argilei moale. Se spune că el „capătă o singură culoare.” Aici ei spun la propriu ca devin monocromi – părul negru va fi acoperit cu acelaşi praf şi noroi de pe corp – dar exprimă şi un ideal spiritual. Luptele din India, între care se numără şi Kushti, au o istorie religioasă. Câştigarea unei lupte (numită Kushti-Spardha) nu e scopul meciului. Adevăratul obiectiv e obţinerea unei stări virtuoase de integritate a minţii, spiritului şi sufletului: să capeţi o singură culoare.

Faptul că aspiră la ceva mai profund ca victoria nu trebuie confundat cu moliciunea. Luptătorii Kushti sunt puternici şi ei îşi petrec toată viaţa antrenându-se şi luptându-se. Precum luptătorul australian de Muay Thai James Polodna, care practic locuieşte în sala de sport Tristar din Montreal şi nu are voie să primească oaspeţi, şi luptătorii Kushti trebuie să locuiască în sălile lor de antrenament şi sunt supuşi unui regim spartan. Ei se abţin de la alcool, droguri, carne şi femei. Ei locuiesc departe de societate, pentru că ei nu au aspiraţii universale. Viaţa dintr-o akhara, un fel de sală de antrenament asemănătoare cu o mânăstire un locuiesc şi se antrenează mai mult de 60 de luptători, e un obositoare şi austeră. Da, există glorie în victorii, dar aceasta e trecătoare. Pentru luptătorii Kushti nemurirea se obţine prin cultivarea esenţei propriei forţe.

Acea forţă pleacă din noroi. Studenţii din akhare cară sute de kilograme de argilă de pe malurile răurilor şi ale lacurilor la sălile lor de sport o dată la câteva săptămâni. Pământul e amestecat cu ulei, apă de trandafiri, turmeric şi lapte bătut pentru a crea o suprafaţă potrivită şi plăcut mirositoare unde vor avea loc luptele şi antrenamentele. Arena în care au loc luptele este acoperită cu un tavan de paie sau de ciment ca să oprească razele soarelui. Antrenamentul e un haos orchestrat de braţe arcuite şi feţe contorsionate. Prizele, mişcările, contramişcările şi aruncările se fac toate în beznă.

Regimul zilnic începe dimineaţa, când fiecare luptător se antrenează cu un guru din akhara care-l învaţă o serie de manevre şi contramanevre numite Jor („exercitarea forţei”). Vocabularul ăsta complex al luptelor conţine puneri la pământ familiare din wrestling-ul clasic, dar şi manevre mai exotice şi periculoase, în care îţi foloseşti capul ca să-ţi împingi corpul dintr-o priză mcu pivot. Aceste mişcări sunt repetate până devin rutină.

După antrenamentul matinal luptătorii mănâncă. Dieta lor e bine structurată. Ei sunt toţi vegetarieni şi îşi iau proteinele dintr-un amestec bogat numit Khurak, care e făcut din lapte cu grăsime de unt (ghee),lapte proaspăt, pastă de migdale sau năut. Ei mănâncă cantităţi imense din toate. Unii dintre luptători chiar au mâncat 25 de kilograme de ghee şi 80 de kilograme de migdale într-o singură săptămână. La prânz ei se odihnesc apoi urmează o nouă rundă de exerciţii de forţă. Apoi mănâncă din nou Khurak. Apoi dorm. Competiţiile lor au loc la festivaluri rurale numite Kushthi-spardhas unde se adună mii de indieni din regiunile nordice şi centrale ale ţării. Aceste concursuri durează aproape toată ziua, iar luptele nu au nici durată maximă, nici scor. Câştigi doar când imbolizezi adversarul la pământ.

Cu alte cuvinte sunt mii de diferenţe între Kushti şi MMA-ul din zilele noastre (chiloţii ca nişte scutece ai luptătorilor indieni diferă mult de pantalonii scurţi plin de reclame de la MMA, iar sălile de antrenament americane nu-s dedicate unor zei-maimuţă). Dar diferenţele sunt doar superficiale. Ethosul abţinerii, izolarea de societate şi aspiraţia de a realiza ceva transcendental e comună ambelor tipuri de luptători. La fel şi competitivitatea.

Şi la fel ca în MMA şi orice alt sport occidental, kushti are propriile lui legende – propriul Babe Ruth, propriul Muhammad Ali, propriul Fedor Emelianenko. Joseph S. Alter, un profesor de antropologie de la Universitatea din Pittsburg şi un expert al luptelor indiene mi-a vorbit despre Marele Gama, un luptător de la periferia oraşului Amritsar din regiunea Punjab care a crescut în rang în toate sălile akhara, a devenit campion naţional la 19 ani şi la invitaţia unor promoter de lupte britanice a ajuns pe malurile reci ale Angliei în 1910. Acolo el a câştigat centura John Bull învingându-l pe Stanislaus Zbyszko într-o luptă de trei ore. Marele Gama a devenit campion mondial.

Aşadar când promoterii de la UFC au anunţat că vor lansa turneul The Ultimate Fighter: India în 2013, la o conferinţă de presă din Mumbai pe 11 septembrie 2011, iar Man Jit Singh, antreprenorul local cu care vor lucra a vorbit despre „tradiţia luptătorilor Kushti” şi a spus că speră că „luptătorii niştri din akhare şi săli de antrenament vor ajunge campioni UFC” întrebărea de pe buzele tuturor a fost: Va ajunge kushti o parte a vocabularului tehnic al luptătorilor MMA şi va reuşi India să scoată din nou un campion mondial?

Profesorul Alter a spus că e un concept interesant, dar a avertizat că există o „masculinitate idiosincratică şi nu una pervazivă”, care complică ascensiunea luptelor indiene şi s-ar putea să nu le permită să aibă o influenţă atât de puternică asupra evoluţiei MMA.

„Masculinitatea lor e mai nuanţată în sensul că ea are două dimensiuni. Ea e legată de autodisciplină şi de moralitate, nonviolenţă, echilibru şi o anumită reţinere. Păstrarea esenţei masculinităţii e ceea ce contează pentru ei. Asta îi face puternici.”

Text: Krishna Andavolu

Foto: Mitchell Kanashkevich

Traducerea: Mihai Popescu